marți, 10 octombrie 2017

De la vise cu femei, la reflecții camilpetresciene

       
          În noaptea de dinaintea acestei zile am avut vise cu două femei care au fost în viața mea.
          Într-un vis se făcea că eram cu una dintre aceste femei într-un pat în care exista o singură pernă, dar o pernă suficient de mare pentru ca doi oameni să poată dormi comod pe ea. Femeia a tras perna în jumătatea ei de pat și s-a culcat. M-am apropiat, ușor, de ea, încercând să-mi fac și eu loc pe pernă. Dar femeia s-a răstit la mine: ”Stai mai departe, că ești prea fierbinte!
          În alt vis se făcea că mergeam printr-un hol în care era aglomerație. La un moment dat am zărit-o pe aceea despre care am scris că a fost profesoara mea de sex. M-a privit scurt, cu un fel de zâmbet ironic pe față, apoi și-a continuat drumul, în sensul opus celui al meu. Am întors capul după ea, privind-o din spate, și mi s-a părut mai scundă decât o știam.
          Nu știu cum ar interpreta Freud și urmașii lui psihanaliști aceste vise. Eu am propriile mele conexiuni și interpretări.
          Primul vis mă duce cu gândul la destăinuirile pe care un instalator din liceul în care am lucrat mi le făcea referitor la relația cu soția sa: îmi spunea că, și după mulți ani de căsnicie, ei mănâncă frecvent din aceeași farfurie. Despre femeia din visul cu perna îmi amintesc cel puțin două scene, cu invidie: într-una, era cu prietenul ei anterior, pe plajă la Amara, rezemându-și capul, într-o poziție intimă, de piciorul lui. În altă scenă o văd plimbându-se pe stradă cu mâna agățată de brațul lui. Niciodată nu s-a agățat de brațul meu, întotdeauna avea tendința să meargă cu unul-doi pași înaintea mea. Da, cred că am fost prea fierbinte pentru femeia aceea, sau ea a fost prea rece pentru mine.
          Îmi amintesc, femeii care mi-a apărut în al doilea vis îi spusesem că-mi poate relata din trecutul ei doar ce vrea, dar să nu mă mintă, căci în momentul în care voi constata minciuni majore relația noastră se va rupe. Mi-a spus că în viața ei au existat doar trei bărbați. Dar prima minciună majoră nu a întârziat să apară. Mi-a trimis, prin Messenger, o frumusețe de poezie, ”Declarație de avere”, ca și când ar fi fost scrisă de ea pentru mine. Primul lucru care mi s-a părut ciudat era că poezia părea a fi fost scrisă de un bărbat pentru o femeie. Am avut curiozitatea să caut, cu Google, dacă această poezie există în internet și am aflat că era scrisă de un anume Boris Ioachim. Am fost foarte supărat, dar ea s-a apărat cu o poveste potrivit căreia, totuși, poezia a fost scrisă de ea, dar a renunțat la dreptul de autoare în favoarea unui Boris Ioachim, bătrân de vreo 80 de ani (altă minciună), bolnav de cancer, care a rugat-o să-l lase să ofere poezia, ca și cum ar fi fost scrisă de el, unei femei pe care o iubea. Ulterior, eu și femeia din al doilea vis am ajuns să lucrăm pe același laptop. Astfel am descoperit că, înainte de relația cu mine, mai avusese un cont de Facebook, sub un alt nume, cont creat special pentru comunicarea cu un alt bărbat, al patrulea. Femeia pe care o credeam de o bogăție sufletească impresionantă se dovedea a fi doar o colecționară de bărbați pentru relații sexuale, folosind un limbaj șablonizat. O caracterizare precisă și concisă i-a făcut-o fiul ei, printr-o întrebare pe care mi-a adresat-o: ”Știți că mama mea este nimfomană?” Dar mai mult decât toate minciunile, m-a durut faptul că, după ce îmi declarase în mod repetat că sunt bărbatul pe care l-a așteptat o viață, la despărțire mi-a spus: ”Ai fost un coșmar pentru mine!
          Am fost îndrăgostit de multe ori. Dar niciodată nu am fost pe deplin fericit în dragoste. Asta mi-o explic prin faptul că nu sunt un om normal. Parcă sunt un personaj coborât din literatura lui Camil Petrescu, un om care a văzut jocul ielelor și nu mai este zdravăn la cap. De fapt, eu nu am fost îndrăgostit de femei reale, ci de fantasme create de mintea mea pornind de la femei reale. Mi-am dorit o iubire pe care nu o pot avea, pentru că nu este posibilă și chiar pentru că nu o merit, eu însumi fiind imperfect. Conștient fiind că sunt imperfect, am crezut că pot dobândi dreptul la o iubire specială prin sinceritate. M-am prezentat în fața femeilor pe care le-am iubit în toate detaliile ființei mele. Odată i-am vorbit unei femei despre nefericirea mea în dragoste. Replica ei a fost bășcălioasă: ”Ei, ce să-ți spun! Ești un geniu neînțeles!
          Experiența mea de viață mi-a dovedit că acest exces de ”nuditate” a creat saturație, plictiseală, la femeile cărora mă confesam. S-a întâmplat ceva asemănător cu rezultatul excesului de nuditate corporală. Pe vremea bunicilor mei, dacă o femeie își ridica fusta până la genunchi, bărbații care o priveau simțeau fierbințeli. Acum, dacă văd o femeie în costum de baie, bărbații nu mai simt fierbințeli. Există studii psihologice și statistici care conduc la concluzia că în societățile în care se face exces de nuditate corporală procentul de impotență (sexuală) în rândul bărbaților este mai ridicat. Cred că femeile vor să aibă sentimentul că mai au, întotdeauna, ceva de explorat, de cunoscut în ființa bărbatului pe care-l iubesc. Eu n-am știut să păstrez o zonă de necunoscut, de mister în ființa mea, care să mă facă interesant pentru curiozitatea feminină.
          Mă duce gândul la două concepții despre femeia iubită, exprimate de două personaje din piesa de teatru a lui Camil Petrescu intitulată Act venețian. Pietro Gralla a crezut că poate avea tot ceea ce-i poate oferi universul feminin prin ființa unei singure femei, Alta, dar ajunge să fie decepționat. Cellino are o concepție diametral opusă: ”Eu știu că femeia ideală există totuși pe lume și de aceea o caut. Dar mai știu că nu e într-o singură ființă, ci e risipită în toate femeile. Trebuie s-o aduni, luând de la fiecare câte ceva, de la sute și din sute de femei. Nu e una măcar, oricât de urâtă, care să nu  aducă mica ei contribuție la femeia pe care o caut. Greutatea cea mai mare este să rămâi lucid și să nu iei astfel de la o femeie mai mult decât ceea ce are cu adevărat frumos. Să te ferești de amăgeală. Dacă-ți place numai glezna unei femei, să nu te consideri obligat să-i adori și vocea, și inteligența.”
          Pesimist cum sunt, închei cu o replică a aceluiași Cellino: ”Aș vrea acum să mai văd vreun bărbat atât de neghiob, încât să creadă că pricepe sufletul femeilor.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Un fel de bilanț (1)

”Nu știu alții cum sunt”, dar eu, în cei aproape 69 de ani de viață, am priceput un lucru esențial, în ceea ce mă privește: că nu sunt nici înger, nici drac și că sunt un om, prin urmare mi se potrivește cunoscuta cugetare a lui Terențiu: Sunt om și nimic din ce este omenesc nu mi-e străin; am, cum ar spune Motru, ”calități bune și defecte”.
M-am mai spovedit: înaintarea în vârstă, bolile, conștiința proximității propriei morți mi-au intensificat nevoia de a fi sincer, față de mine însumi și față de cei din jurul meu. Scriu acest ”bilanț” și ca material pregătitor pentru capitolul ”Cine sunt eu?”, din proiectata mea carte ”Însemnările unui canceros”. În acest episod al ”bilanțului” mă voi referi la devenirea mea intelectual-spirituală și profesională. Alte episoade ar putea fi despre ”rădăcinile și lăstarii mei”, despre iubirile mele, despre bolile mele, despre ”melete thanatou” (pregătirea mea pentru moarte).
Desigur, și printr-o determinare genetică, dar cu siguranță și din cauza unor boli care m-au bântuit din fragedă pruncie, precum și din cauza unor traume psihice, am devenit un introvertit, un chinuit de anxietăți, un obsedat de condiția de muritor. Țin minte că, prin clasa a VII-a, pe când duceam calul la păscut, citeam Zece ore de astronomie, a lui Ion Corvin Sângeorzan, și, în loc să am o trăire estetică în fața monumentalității și ordinii Universului, mă simțeam strivit de imensitatea și eternitatea Cosmosului. Credeam că găsisem și o soluție pentru nemurire: realizarea unei copii de rezervă a creierului (intuiam dificultatea acestei realizări și unele implicații ale ei).
Până foarte târziu (când m-am întâlnit într-adevăr cu filozofia), am tot așteptat ceva, neliniștit, fără a conștientiza ce aștept. Foarte târziu am priceput că așteptam un sens al vieții. Și tot foarte târziu am priceput că sensul vieții nu mi s-a dat prin naștere, cadou, ci trebuie să-i dau eu însumi vieții mele un rost. Pe la șaisprezece ani, din cauza unor tulburări (și pe fondul agitat al adolescenței), am fost internat în spitalul ”Gheorghe Marinescu” (zis și ”spitalul nr. 9”, sau ”spitalul de nebuni”). După multe teste și multe convorbiri, psihologul de acolo mi-a spus, la externare: ”Vezi, tu ești cel mai deștept dintre toți copiii de aici.” Poate exagera, dar el știa că sunt marcat de complexe de inferioritate și evaluarea lui mi-a folosit, căci mi-a dat o doză de încredere în resursele mele. Iar în fișa de externare mi-a scris ceva care mi se potrivește, într-o măsură, și azi: ”Aspirații intelectuale nerealizate”. Și acum, când vreau să mă prezint succint, scriu despre mine: ”Mă caut neîncetat, dar nu găsesc decât urmele mele, căci sunt mereu pe drumuri.”
De pe când eram elev în ciclul primar și în cel gimnazial am beneficiat de biblioteca surorii mai mari cu nouă ani, Aurora (în familie îi spuneam Lolica), devenită prin căsătorie Aurora Duia. Prin clasa a VII-a am citit și primul text filozofic (fără a ști că acela era filozofie): un fragment din Tratat de metafizică, al lui Voltaire. Împrumutam și cărți de la biblioteca comunală. Eram încântat de o descoperire, pe care o păstram, printr-un egoism pe care nu mi l-am analizat, în secret: cărțile din colecția ”Cutezătorii” răspundeau nevoilor mele de aventură.
Au existat, în viața mea, oameni cărora le sunt recunoscător pentru contribuția lor la formarea mea intelectual-spirituală și nu numai. Pe când eram în clasa a IV-a, în comuna Căzănești, un fost profesor, pe atunci pensionar, îmi împrumuta cărți din biblioteca sa personală. Regret, nu mai știu cum se numea acel om bun, căruia, cred, îi restituiam cărțile (Jules Verne ș.a.) deteriorate, dar domnia sa nu mi-a reproșat niciodată asta. Prin clasa a V-a am avut o profesoară de istorie (cred că se numea Stoica și mai cred că era calificată, judecând după competența ei) de la care am aflat despre Spartacus, despre răscoala gladiatorilor și despre romanul Spartacus, al lui Raffaello Giovagnoli. În jocurile copilăriei mele, ca lider,  îmi rezervasem numele de Spartacus și, conform unei ierarhii stabilite de mine, le acordam nume din roman și altor copii. Tot de la profesoara Stoica am aflat de legendele și miturile Greciei antice. Datorez enorm surorii mele Aurora, care mi-a fost și soră mai mare, și profesoară, și Moș Crăciun, uneori și mamă. Îi sunt recunoscător cumnatului meu, Ion Duia care, pe când era încă student, inițiase în relația cu mine un fel de concurs ”Cine știe câștigă”. Îmi recomanda anumite lecturi, apoi îmi trimitea, în scrisori, citate. Dacă recunoșteam de unde sunt scoase, primeam premii în cărți. Așa am intrat în posesia romanului Spartacus, a cărții lui N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei antice, a cărții lui Șolohov, Soarta unui om, a cărții Singur pe lume, a lui Hector Malot. Nu știu ca în liceu cineva să fi contribuit semnificativ la formarea mea intelectuală. Aș menționa, totuși, efortul profesoarei de română Ana (?) Câmpeanu care, deși nu mi-a fost profesoară, ne vindea cărți din colecția Biblioteca școlarului (4,25 lei cartea), cu plata în rate. Așa am început să-mi constitui biblioteca personală. Filozofia ne-a predat-o un timp o profesoară de istorie, Victoria Radu, apoi un absolvent al facultății de filozofie de la care am învățat doar că ”Filozofia este ceva care face gaură în cap”. Dintre profesorii din facultatea de filozofie, datorez stimă profesorului Gheorghe Al. Cazan, care mi-a fost ”conducător științific” atât în cazul lucrării de licență, cât și în cazul lucrării pentru gradul didactic I. Era vremea în care se știa că la Slobozia există o aprovizionare mai bună cu alimente, decât în alte județe. Dar profesorul Cazan nu mi-a cerut niciodată nimic și-mi vorbea cu pronumele de politețe, mie, un student la cursul fără frecvență; și mi-a lăsat deplină libertate în conceperea și redactarea lucrărilor; și a propus, pentru fiecare, nota care cred că i se cuvenea, 10. Lucrarea de licență a avut ca temă ”Critica făcută de P. P. Negulescu apriorismului și empirismului”, iar cea de gradul I se referea la filozofia despre om a lui Mihai Ralea. Am aflat cu profundă tristețe de moartea neașteptată a profesorului Cazan.
Cum am ajuns student la filozofie? Mai mult printr-o conjunctură. După liceu, nu am reușit la facultatea de limba și literatura română și a trebuit să satisfac serviciul militar (un an și patru luni). După armată, la 23 de ani, m-am căsătorit. Am început să-mi pun, din nou, problema studiilor universitare. Între timp, sora mai mică, Isabela, reușise la Pedagogie, secție a Facultății de filozofie. Curios, m-am informat și am aflat că această facultate avea patru secții (Pedagogie, Sociologie, Psihologie, Filozofie), dintre care curs fără frecvență avea doar Filozofia. M-am uitat pe un manual de filozofie pentru liceu și am ajuns la concluzia că filozofia este interesantă. Am dat examen de admitere în doi ani. A doua oară am reușit, cu media 9,83, al patrulea de pe listă, în ordinea descrescătoare. Mi-a fost foarte greu să parcurg traseul acestei facultăți: aveam serviciu, profesor suplinitor, trebuind să învăț pentru predare tot felul de materii fără legătură esențială cu filozofia; nu aveam o bibliotecă personală de filozofie, iar biblioteca facultății nu ne împrumuta cărți decât în sesiune; unii profesorii ne erau chiar ostili (”De ce nu învățați, mă? Voi vreți să luați locurile (de muncă) ale studenților noștri?!”). Este adevărat că, pe unde puteam, mai ”driblam” și noi. De exemplu pe la disciplinele despre care gândeam că nu țin de nucleul filozofiei: ”Probleme teoretice ale fizicii”, ”Fundamentele matematicii” etc. Unii profesori, care ne examinau la astfel de discipline, mai ne  lăsau să ne ”descurcăm”, în sala de examen. Am plătit, însă, cu un an de repetenție pentru o greșeală de la examenul de biologie. Examinatoare era doamna Cornelia Dorobanțu. Eram foarte obosit (citisem toată noaptea pentru examen), iar profesoara era așezată, la catedră, cu spatele către noi, părând că ne încurajează să ne ”descurcăm”. Am observat că alți candidați deja copiau din fișele cu conspecte și am încercat și eu. Habar n-am cum, profesoara a văzut (probabil că folosea o oglindă), a venit și a luat biletele de examen, de la vreo 2-3 inși, și ne-a exclus din examen. Înainte de ultima sesiune am primit, acasă, o scrisoare de la facultate în care scria cam așa: ”Vă facem cunoscut că vi se anulează toate examenele promovate, din cauza tentativei de promovare prin fraudă a examenului de biologie”. E drept că nu promovasem decât vreo trei examene. Dar nu m-am simțit capabil să susțin toate examenele în ultima sesiune și nu m-am prezentat. Consecința: am primit înștiințarea că am fost declarat repetent. În anul următor am învățat pentru biologie ca pentru un examen de specialitate. Profesoara Dorobanțu ne-a întrebat, cu miere în glas: ”De ce nu v-ați prezentat în sesiunea din toamnă?” Țin minte că avea scris, pe o hârtie, în dreptul numelui meu: ”A încercat să copieze la examen.” Am primit nota 7. Dificultăți am avut și la examenele de logică, cu profesorul Gheorghe Enescu. Pe toate le-am promovat la ”reexaminare”, cu nota 5. Logica este, dacă nu soră, măcar verișoară cu matematica: dacă nu rezolvi exerciții, nu înveți cu adevărat logică. Iar eu nu aveam note de la cursuri, nu aveam culegeri cu exerciții și, mai ales, nu beneficiam, ca student la f.f., de îndrumările profesorului. Plus că profesorul Enescu avea și pretenții absurde: de exemplu vrea să reproducem Teorema lui Kurt Gödel. În cadrul unei perioade de pregătire pentru examenul de logică, profesorul însuși ne-a prezentat ”o variantă simplificată” a teoremei. M-am întrebat: dacă ar fi fost posibil, nu ar fi simplificat-o Gödel însuși? Dar nu i-am purtat pică profesorului Gheorghe Enescu. Învățând logică, am făcut o pasiune pentru această știință. Examene grele am avut și cu profesoara Florica Neagoe, și cu profesorul Mircea Flonta.
Singurul profesor care mi-a fost antipatic (nu știu de ce, antipatia a fost reciprocă) a fost Alexandru Valentin. La examenul de admitere la care am avut eșec, referindu-se la nu știu ce enunțuri ale mele referitoare la Schopenhauer, mi-a spus: ”Fii mulțumit că nu chem Securitatea. Vii cu teze voluntariste aici?!” Poate o fi și o carență în cultura mea, dar eu nu știu ca ăsta să fi scris altceva, în cursurile universitare, în revista Era socialistă și prin ce am mai citit, decât ”Marxismul – revoluție în filozofie”. ”Privatizase” tema asta. Pardon, mai am găsit într-o culegere de texte, ”Ce este filozofia?”, și un text care, se pare, era un fragment din lucrarea lui de doctorat despre conceptul de practică în filozofia marxistă. După ”Revoluție”, m-am prezentat la un curs de pregătire pentru examenul de filozofie, în vederea obținerii gradului didactic II. Preparator era… Alexandru Valentin. Și-a început prelegerea cu fraza: ”În opinia mea, nu există o filozofie marxistă.” Indignat, m-am agitat. Ipochimenul m-a observat și m-a evidențiat ca pe un elev indisciplinat: ”Dar se pare că domnul de acolo nu este de acord!” Atunci am răbufnit: ”Bine, domnule profesor, marxismul era revoluție în filozofie, iar acum nu mai este filozofie de niciun fel?” Eram cel mai în vârstă cursant. Niște cucoane trăgeau de mânecile hainei mele: ”Ce faci, domle, te mănâncă în cur?” Individul s-a înroșit la față și, până la pauză, nu a făcut decât să susțină că el văzuse de demult că așa, și pe dincolo… Scârbit, am plecat acasă și nu m-am mai prezentat la examen în acel an. Profesorul Emil Bărăgan, de la Liceul pedagogic, a fost de față la confruntarea mea cu Alexandru Valentin și a promovat examenul de gradul II cu un an înaintea mea. În anul următor, cu profesorii Ion Stepanescu și Vasile Tonoiu, am obținut, la filozofie, 10 la lucrarea scrisă (cu o temă la care nu mă gândisem niciodată, ”Religia și problematica răului”) și 9 la examenul oral.
Am lucrat vreo 43 de ani în învățământ. Până la ”Revoluția” din 1989, când a apărut posibilitatea de titularizare prin concurs, am fost profesor suplinitor. Eram angajat cu anul, predam ce mi se oferea. Mi-a fost foarte greu, căci pentru predare trebuia să învăț agricultură, chimie, metodica educației fizice, istorie, limba și literatura română, geografie, desen etc. Glumind puțin, spun că doar limba chineză nu am predat. Iar acasă trebuia să învăț pentru examenele de la facultatea de filozofie. Am lucrat în 11 unități școlare. Dar nu am trișat. Am muncit din răsputeri. Nu de puține ori am obținut performanțe. Din ce îmi aduc aminte: la școala din Fundata, ca profesor de educație fizică, aveam elevi capabili de a efectua exerciții spectaculoase de gimnastică (”săritura tigrului” peste 6-7 elevi ghemuiți; un elev, Năstase Gheorghe, cu bătaie pe trambulină, mă sărea pe mine, prin salt grupat). În cadrul serbărilor școlare, elevi ai mei realizau, pe scenă, experiențe de chimie spectaculoase, iar pe terenul de fotbal realizam adevărat spectacol cu sărituri acrobatice și piramide. Tot la Fundata, eleva mea Popescu Elisabeta a câștigat etapa județeană a Crosului Tineretului, împotriva reprezentantelor unor școli sportive (îmi amintesc comentariile răutăcioase ale unor profesori: Cine este ăsta? A, un necalificat! A avut noroc de  o fată bună.” Dar eu știam cât alergasem, alături de Elis, până mă durea ficatul, pentru a o pregăti!). La Școala nr. 8, din Slobozia, mâncam biscuiți, până târziu, în școală, cu eleva Costache Măndica, și o pregăteam pentru olimpiada de istorie. A câștigat etapa județeană și a obținut ”Premiu special” la etapa națională. De câte ori m-am prezentat, cu elevi ai mei, la olimpiada de logică, am câștigat etapa județeană și am obținut medii onorabile la etapa națională (s-a ”întâmplat” de cel puțin trei ori). Nu iau în calcul și succesul nepoatei mele, pregătită de fiica mea, Oana Niculescu.
N-am trișat nici în activitățile de ”muncă patriotică”. Pentru a fi îndreptățit să cer elevilor să depănușeze, am depănușat eu însumi munți de știuleți de porumb. Pentru a le cere să adune frunze de dud spre a hrăni viermii de mătase, m-am cățărat eu însumi în duzi, stricându-mi haine și pantofi. N-am trișat nici în activitatea didactică de zi cu zi, nici în pregătirea elevilor pentru examenele de bacalaureat. Nu spun că am făcut minuni, spun că nu am trișat, am muncit cu dăruire.
Prin 1990 s-a organizat concurs de titularizare, inițial sub formă de concurs pe baza unui punctaj (în care se acordau puncte și pentru numărul de copii din familia proprie!). Așa am obținut titularizare ca profesor de istorie (specializarea secundară). Ulterior am obținut titularizarea ca profesor de ”Științe sociale” (logică, psihologie, economie, filozofie) prin examen, organizat de Universitatea din Constanța. Lucrarea scrisă, în partea ei de specialitate (filozofie) avea ca temă ”Libertatea”, partea de metodică nu mai știu ce temă avea. Media prin care am obținut titularizarea a fost mai mare de 8. Din cei 43 de ani de profesorat, mai mult de jumătate i-am petrecut ca profesor în cadrul Liceului ”Al. I. Cuza”, din Slobozia, în cadrul unui colectiv bun, în care m-am simțit bine și am lucrat cu plăcere, și care m-a onorat cu prezența la întâlnirea prilejuită de pensionarea mea.

Acum, în amurgul vieții, am sentimentul că mi-am făcut datoria. Și acest sentiment contează foarte mult pentru mine.

duminică, 3 septembrie 2017

Cu viața pre moarte călcând


                Există în romanul Desculț, al lui Zaharia Stancu, o pagină de mare artă în care un copil se roagă să fie admis la ”praznicul” întru pomenirea unui mort: ”Iţicule, îngăduie-mă și pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc și eu, c-o să moară și Tudorache al nostru și-o să te îngădui și eu pe tine la noi, să mănânci și tu pâine cu vin…”. De când am citit prima dată acest text, am fost puternic impresionat de complexitatea trăirilor, a simțămintelor pe care le sugerează această frază!
                Pur și simplu nu mă simt apt să comentez, încă, aceste sugestii! Prefer să copiez pagina menționată.

Zaharia Stancu, Desculț, pp. 88-89

”Cât s-a răcit Ilie, făcut covrig, au încălzit în căldarea cea mare apă. S-au înfierbântat și vatra și țestul deodată.
De pe mort abia au scos hanțele în care se jucase, dormise, bolise. Moale ca o cârpă, despuiat, Ilie s-a lăsat luat în brațe, întins în albie, lung și subțire, numai oasele de el, frecat cu coaja neagră de săpun, spălat cu leșie. Și noi suntem numai piele și oase. Noi, care trăim… Da el, c-a bolit și-a murit? Curgea, Dunăre, zoaia după el. Bietul! Dacă ar fi avut un strop de suflare, s-ar fi zbătut, ar fi țipat, ar fi scăpat. Dar așa… Cum au vrut, l-au ferchezuit…Mortul, după ce a fost trecut prin scăldătoare, mare, mic, e primenit cu straie curate. Asta la cei care au… Pe Ilie au pus tot hanţele-i  vechi.
Frământată, dospită între timp, coca din căpistere a fost întinsă pe cârpător și aruncată sub țest. S-au copt și colăceii.
— Ițicule, cheamă copiii din uliță la praznic!…
Ne aflam pe aproape, Ițic, fudul că are mort în casă, ne cheamă. Mâncăm pâine, pâine caldă – o mâncăm cu vin. Înainte de a duce la gură codrul, îl muiem în vinul acrișor din strachină. Ne lingem buzele, ne săturăm. Cu pântecul doldora, întins ca toba – să ucizi puricele cu unghia pe el – ieșim în arie. Să ne doboare vântul! Ei, nu ne doboară. Ba încă ne cocoțăm pe gard, ne uităm mulțumiți în uliță… S-a adunat o droaie de copii urduroși, zdrențăroși. Din droaie se dau mai în față Gângu și Tudorache. Gângu e-nalt, ca mine, și tot ca mine are părul ciufulit, zburlit. Îl ține de mână pe Tudorache, care e mai mic și poartă o rochie de fată, a soră-sii, cu petice, lungă până-n pământ. Ochii lui Gângu, holbați. Ochii lui Tudorache. Mai holbați, mai sticloși. Le lasă apă gurile, la toți. A colaci calzi miroase. Miroase a vin. În dinți își ia inima Gângu.
— Iţicule, îngăduie-mă și pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc și eu, c-o să moară și Tudorache al nostru și-o să te îngădui și eu pe tine la noi, să mănânci și tu pâine cu vin… (sublinierea mea, V.S.).
Ni-l arătă pe Tudorache cu mâna.
— Da, o să moară și Tudorache-al nostru…
Tudorache așteaptă, flămând, cu priviri hulpave, lângă Gângu…

Iţicu nu se înduplecă. Nu crede că Tudorache va muri atât de curând.”

duminică, 6 august 2017

Dacă dragoste nu e, nimic nu e!

A avut parte de o copilărie nefericită, cu un tată aspru, care-l punea în fața unor cerințe exagerate pentru un copil și care-l pedepsea inclusiv prin bătaie. Odată, copilul de atunci, tatăl meu de acum, a sustras de la  tatăl lui un săpun, care ”mirosea frumos”, și a mers cu el la școală. Taică-său, după ce i-a aplicat pedeapsa corporală, i-a legat săpunul de gât și l-a plimbat prin toată școala, spre amuzamentul copiilor. Pe când eram deja adult, tata mi-a spus, cu un zâmbet schițat pe figură, o frază care exprima și un fel de fatalitate, dar și un fel de scuză: ”Tatăl lui l-a bătut pe el, el m-a bătut pe mine, eu te-am bătut pe tine, tu îl bați pe Marian…”. La vârsta de treisprezece ani a rămas orfan de tată și cu o mamă care nu se putea mișca, din cauza afecțiunii picioarelor. Practic era capul familiei. Putea să urce singur plugul în căruță, așa a făcut și o hernie, cu ”ieșirea mațelor” când și când, hernie care i-a fost tratată chirurgical abia pe la vârsta de 45-50 de ani.
Tinerețea nu i-a fost mai fericită. Era căsătorit când a fost trimis pe front. A mers cu războiul până în Munții Tatra, unde a fost împușcat în picior cu un cartuș ”Dum-Dum” (care făcea a doua explozie când lovea ținta). Chirurgii au vrut să-i amputeze piciorul, dar el a refuzat, spunând că dacă Dumnezeu va vrea să trăiască, va trăi, dacă nu, nu. A rămas cu o concavitate în picior, în care puteam să bag pumnul meu de copil. Deși avea piciorul acela curbat și mai scurt, a muncit toată viața, inclusiv în agricultură. În timpul colectivizării forțate a fost trecut pe lista ”chiaburilor”. Odată, când cei care ridicau produsele sub formă de ”cotă”, nu i-au mai lăsat nimic din recoltă, taică-meu a fugit la biserică și ”a tras clopotul” ca pentru incendiu. Când s-au adunat oamenii, le-a spus ce a pățit. Sub presiunea mulțimii, cei care strângeau ”cotele” i-au mai lăsat ceva din recoltă.
Copilăria mea fost asemănătoare cu a lui. Îmi amintesc de sarcina de a uda grădina. Aveam paisprezece ani și trebuia să umplu în fiecare seară ”tocitoarea” cu cele 100 de găleți cu apă, apoi să scurg apa, cu un furtun, pe vaduri. De câte ori nu am îndeplinit sarcina am primit sfânta bătaie. Ultimul băț l-am primit pe spinare la vârsta de 18 ani, când, în pijamale fiind, am ”dormit” într-un vagon de tren staționat în gară.
Târziu, când tata a îmbătrânit și au început bolile să-l roadă (adenom de prostată, diverticuli esofagieni, probleme cardiace și altele) și a trebuit să-l ajut și eu cu ce am putut, mi-am dat seama că răutățile lui sunt consecințele mentalității care i-a fost indusă prin educația primită. Ne-am împăcat. De când a aflat că sunt bolnav se roagă la Dumnezeu pentru sănătatea mea.
Acum are 96 de ani. Cu greu, am găsit un bărbat priceput care să-i facă menajul și să-i dea medicamentele necesare. Din nefericire, azi am primit un telefon prin care am fost anunțat că tata a căzut și nu se mai poate deplasa. A fost dus la spital, i-au făcut radiografie și au stabilit că are dislocare de șold și, undeva mai jos, o fisură. Eu sunt la București. Fac ”naveta” între locuința fiicei mele Valentina și spitalul Fundeni, unde sunt tratat pentru leucemia care m-a afectat în luna iunie 2017. Tata a fost însoțit la spital de o verișoară a mea, respectiv nepoată de soră a tatălui meu, ea însăși bătrână și operată de cancer la sân. Medicul i-a cerut să semneze pentru asumarea răspunderii în vederea operației. Ea m-a sunat la telefon pe mine. Parcă m-a lovit cu un ciomag în cap! În 5 minute trebuia să decid. Inițial am gândit că un bătrân de 96 de ani, cu organismul uzat, nu poate rezista la operație și, în consecință, să-l ducă acasă. Dar pe cine să găsesc să stea tot timpul cu el, ca menajeră și ca infirmieră? Apoi m-am gândit că e mai bine să stea în spital, poate între timp ne vine un gând mai bun.
Dacă aș fi sănătos, mi-aș putea îndeplini datoria de fiu față de tatăl meu!
În situația nenorocită în care mă aflu, două idei mă preocupă:
- ideea ”repetabilei poveri”
- și gândul care apare la Apostolul Pavel și care a fost exprimat de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni astfel: Dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Epistola întâi către Corinteni a apostolului Pavel:

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=13&id=12

POST-SCRIPTUM

Cei trei ”copii” ai tatălui meu (cele două fiice - Aurora, Isabela - și subsemnatul) suntem neputincioși pentru a acționa direct în vederea rezolvării problemei de sănătate a părintelui nostru. Din fericire, ”generația următoare”, copiii noștri, a preluat inițiativa. Fiecare dintre ei, în moduri și cantități diferite, a avut, cândva, un ”beneficiu” de la tata (nu neapărat în sensul economic). Oana, fiică-mea, i-a contactat telefonic pe verișorii ei (Răzvan și Florian, fiii Aurorei, Octavian, fiul Isabelei), au discutat despre situația tatălui meu și au decis că e mai bine pentru el să fie operat.

Da, mai există dragoste, deci nu este totul pierdut!


Tata, când avea 94 de ani

joi, 6 iulie 2017

Când moartea ta se instalează deja în mințile celor din jur

          Azi m-a sunat la telefon o rudă apropiată. M-a întrebat despre starea mea de sănătate și m-a îndemnat să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Nu mă îndoiesc de buna ei intenție, de a-mi asigura șansele pentru viața veșnică, dar m-am gândit la o anumită semnificație a acestui îndemn: aceea că aripile morții fâlfâie lângă mine.

          ”Nespovedit și neîmpărtășit” - am auzit de multe ori, în biserică, aceste cuvinte care par mai grele decât o lespede pe un mormânt. Există oameni pentru care satisfacerea unor exigențe religioase este atât de importantă încât neîndeplinirea lor pune o pată de întuneric asupra celui care a fost. Este trist să constați că grija pentru formalismele religioase estompează sentimentele față de omul care se duce sau care a fost. Știu, mulți credincioși vor dezaproba cuvintele și gândurile mele.

          Îmi amintesc o situație prin referire la care vreau să ușurez înțelegerea a ceea ce vreau să comunic. Soacră-mea, Ioana, era bolnavă de cancer în stadiul terminal. Socrul i s-a adresat cam așa: ”Fă, Ioană, tu te duci. Nu ne spui și nouă ce dorințe ai, ce ai vrea să facem?” Soacra s-a încruntat și nu a spus nimic.