Dumnezeu nu constituie nicidecum o reprezentare generală comună tuturor, ci mai generală sau mai limitată, după evoluţia spirituală a fiecărui individ; căci omul, în mişcătoarea sa naivitate, înalţă ceea ce sufletul său are mai bun şi mai nobil pe altarul sfinţit, dându-i numele de Dumnezeu. De aceea se poate afirma: Spune-mi cine este Dumnezeul tău, şi îţi voi spune cine eşti. (…)
Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci fiecare om îşi făureşte Dumnezeul său după propriul său chip. Prin urmare, Dumnezeu nu trebuie căutat în afara omului, ci în străfundul sufletului său, ca expresia cea mai pură a fiinţei sale pur umane. (…)
Dumnezeu, pe care unii vor să-l conceapă ca pe o entitate supranaturală, este întru totul omenesc: nobil într-un suflet nobil, pur în sufletul pur; în schimb sever şi intolerant în credinciosul care îi afuriseşte pe eretici; conceptul de Dumnezeu care progresează odată cu evoluţia oamenilor constituie criteriul civilizaţiei omenirii, căci el este imaginea însăşi a tot ce spiritul ei are mai bun şi mai luminat; este nemuritor pentru că omenirea este nemuritoare, pentru că conceptul trăieşte o tinereţe veşnică; el este pilonul solid şi indestructibil pe care putem clădi un refugiu la adăpostul reprezentărilor uşuratece şi capricioase.
Titu Maiorescu