joi, 12 ianuarie 2012

Comentarii la articolul 'Două Legi', al prof.univ. Ana Bazac

Articolul "Două legi", al prof.univ.Ana Bazac, în CriticAtac


Valerius spune:
Articolul dv. dovedeşte o reflecţie serioasă şi profundă.
(1). El este util şi prin principiile de „management politic de stânga” pe care le propune:
1.1. „E cazul să criticăm politicile, potrivit consecinţelor lor şi potrivit obiectivelor pe care ni le asumăm, şi să nu facem partizanate caracterizate prin fixitate şi non-critică a prezumţiilor.” (…)
1.2. „Iar dacă analizăm faptele după aceste obiective şi criterii, atunci depăşim punctul de vedere simplist potrivit căruia: „cei de la putere fac totul rău”, „democratic şi elegant e să critici puterea indiferent ce face””
(2). Dezbaterile referitoare la „educaţie” şi la „sănătate” sunt binevenite în orice societate care se orientează după principii umaniste. Aceste teme ar trebui să stea permanent în atenţia societăţilor care preţuiesc în mod real omul, în general, şi nu doar un grup de privilegiaţi.
2.1. Există, în articolul dv., judecăţi referitoare la consecinţe ale Legii educaţiei în învăţământul superior pe care, ca om care se consideră de „stânga”, n-am cum să le resping. Îmi lipseşte însă competenţa pentru a verifica adevărul lor.

- „noua Lege nu face decât să introducă criterii de management modern care limitează puţin ideea „privată” a celor care conduc universitatea: tocmai principiul răspunderii şi unele mecanisme de transparenţă şi de control public au fost ceea ce a determinat protestul beneficiarilor „autonomiei”.”

- „faptul că Legea este cadru şi criteriu pentru promovarea potrivit calităţii şi că reface prestigiul universitarului, aproape distrus după 21 de ani plini de titluri şi posturi obţinute fraudulos, este un lucru foarte bun şi necesar.”
2.2. Nu înţeleg de ce consideraţi că „vechea Lege [a educaţiei] care a permis introducerea principiului privat în învăţământul superior de stat” cât şi „ansamblul proceselor economice de după 1989” au acţionat discriminatoriu, „îngrădind accesul tinerilor de la sate la educaţia înaltă”.

În emisiunea „Foc încrucişat” (TvR.info) din 6 octombrie 2011, dl. Vasile Ernu a vorbit despre dezavantajarea despre care vorbiţi şi dv., dar Mircea Marian l-a combătut, invocând nişte statistici care infirmau această presupusă dezavantajare a tinerilor de la sate.
2.3. Concluziile dv. privind consecinţele Legii sănătăţii sunt îngrijorătoare:

- „proiectul actual de lege a sănătăţii de privatizare cvasi-totală a acestui domeniu este tragic, eventuala sa promulgare ducând la creşterea vulnerabilităţii în faţa bolii a majorităţii populaţiei”;
- „Conform acestui proiect de lege, sănătatea devine oficial un lux.”
2.4. Din nefericire, argumentele dv. care conduc la aceste concluzii sunt puternice:

- „important pentru sistemul medical privatizat este să obţină mereu bani de la populaţie/pacienţi”

Te duci la un stomatolog să-ţi trateze o măsea cu probleme. Conform interesului său, omul îţi face lucrarea în cât mai multe etape (zile), sărăcindu-te cu câteva milioane de lei vechi. Dacă ai acei lei. Ai putea opta pentru „soluţia radicală”, extracţia, dar şi aia te costă mai mult de ½ milion lei.

- „Iar coplata – suma oficială suplimentară peste cea din asigurare – înseamnă o limitare şi mai mare a posibilităţii unei bune părţi a populaţiei de a avea acces la servicii medicale.”

- „Dar asigurările sunt poate cea mai tipică încarnare a capitalismului” (a se vedea argumentele în articol).

- „pachetul de bază de servicii medicale, medicamente şi dispozitive este voalat: se spune doar (Titlul XI, Secţiunea 3, Art. 204 (3)) că modalităţile de acordare a acestuia vor fi stabilite ulterior promulgării Legii, prin hotărâre de guvern.”

Vă mai puteţi mira, doamnă ? Nu e asta ţara în care se face privatizarea unor mari unităţi productive, a resurselor naturale prin documente secrete ? Nu este asta ţara în care guvernul încheie acorduri secrete cu FMI, punând în primejdie viitorul acestui popor ?
2.5. „Preşedintele Traian Băsescu a spus la discuţia de la TVR1 înainte de Crăciun că, dacă legea sănătăţii nu va întruni masa critică de adeziune, ea nu va fi promulgată.”

Vă rog să mă iertaţi, dar naivitatea dv. mă uimeşte. Mai aveţi, încă, încredere în acest om ?
(3). Vă referiţi de mai multe ori la „stânga”:
- „stânga trebuie să fie atentă să nu intre în capcana de a susţine o dreaptă împotriva alteia.”

- [stânga] „trebuie să sesizeze şi distanţa imensă, şi permanentă, dintre social-democraţie şi numele de stânga sub care ea îşi face jocurile fără să pună nici o secundă sub semnul întrebării exploatarea şi dominaţia.” etc.
Înţeleg că prin „stânga” nu gândiţi „social-democraţia”.
Atunci, care formaţiune politică reprezintă „stânga” în societatea noastră actuală ?

Ana Bazac spune:
Vă mulţumesc pentru observaţii.
Încerc să răspund la unele.
La 2.2: Ansamblul proceselor de privatizare – ceea ce înseamnă raptul proprietăţii publice potrivit ideologiei „statul gestionează prost” şi care a reflectat un interes profund al fostei birocraţii staliniste de a controla proprietatea publică nu doar în fapt, ci şi de drept – au dus la fenomenele de slăbire a oportunităţilor reale pentru toţi copiii ce nu provin din familii de privilegiaţi şi ale noii burghezii şi, desigur, mai ales pentru cei din sate şi din orăşelele în care industriile ce făceau parte din sistemul integrat au fost distruse.

(Nu idealizez defel unităţile din tipul primei revoluţii industriale, în fond.

Cred, însă, că soluţia pentru ca inerţia acestei prime revoluţii industriale să nu dureze ar fi fost nu doar modernizarea lor/a producţiei potrivit exigenţelor IT…, ci mai ales schimbarea ofertei de educaţie în acest sens de aducere la zi, ca şi adecvarea mai mare a economiei la nevoile reale ale populaţiei, şi nu la interesul privat.

Dar pentru asta ar fi trebuit ca 89 să nu fie o revoluţie contrarevoluţionară).

Privatizarea învăţământului superior (nu sunt competentă să mă refer la întregul învăţământ) a dus şi la slăbirea calităţii învăţământului, inclusiv în cel de stat. Cum puteai să atragi studenţi dacă se ducea vestea exigenţei din universitate? Şi câtă cercetare mai putea să facă un prof univ (sau de ce grade doriţi) care avea n norme, inclusiv la universităţile particulare?
La 2.5: Nu sunt naivă. Iar dacă suntem democraţi, desigur că nu ne bazăm pe un personaj politic sau altul, ci pe caracterul drept ale legilor şi pe activismul nostru în a avea legi drepte.

Am vrut doar să atrag atenţia asupra unui aspect important al problemei legitimităţii politice: cel al respectării minimei morale în relaţiile politice (care sunt, în fond, relaţii interumane). Iar această cerinţă morală minimă este, la nivel superficial spus, respectarea cuvântului. Mai profund, respectarea cuvântului dă seama de principiile morale din domeniul în care are loc zălogul cuvântului.

Concret aici, în politică, şi încă într-una democrată, o lege nu e promulgată dacă nu întruneşte o anumită adeziune. Deci un principiu moral minimal este aici cel de a nu promulga o lege care nu întruneşte condiţia adeziunii unei anumite majorităţi. A-şi ţine cuvântul în legătură cu respectarea acestui principiu este mai mult decât firesc şi necesar.

Iar încălcarea cuvântului înseamnă încălcarea pactului subînţeles cu cei conduşi: ceea ce îi dezleagă pe aceştia de respectarea principiului de supunere. Votul şi alternanţa constituie un mod de canalizare nonviolentă a acestei dezlegări.

Dar, cum vedem că toţi cei de la guvernare – şi nu mă refer doar la ţara noastră – au încălcat pactul de mai sus, este evident că tărăgănarea la nesfârşit a preluării iniţiativei politice (de a nu-şi încălca cuvântul, dar asta înseamnă de a conduce potrivit nevoilor reale ale societăţii) nu duce decât la prelungirea suferinţelor sociale, a irosirilor şi a amplificării problemelor dramatice ale omenirii.
Numai că eu am adăugat şi „dacă se va crea masa critică de respingere”. Vă rog să-mi spuneţi, constituirea unei asemenea mase critice – şi doar în legătură cu acest proiect – nu a fost sistematic frânată de toate forţele politice, inclusiv de „Opoziţia” cu fular roş-galben?
La 3: Nici o formaţiune politică nu reprezintă stânga (fără ghilimele) în societatea noastră.

Valerius spune:
Doamnă profesoară,
Vă mulţumesc pentru răspuns.
Recunosc în răspunsul dv. competenţa specialistului, a omului care şi-a consumat resurse importante (timp, energie, sănătate) citind filozofie, politologie etc. şi cercetând fenomenele social-politice. Respect pentru competenţa dv.
Nu ştiu ce mă determină să am impresia că aţi ajuns într-o stare de oarecare detaşare afectivă faţă de fenomenele pe care le analizaţi, o stare asemănătoare cu a medicului care trebuie să-şi reprime reacţiile afective, pentru a avea mintea limpede, cu scopul maximizării eficienţei terapeutice. Cu alte cuvinte, am impresia că vă exersaţi aproape exclusiv intelectual.
Eu reacţionez puternic afectiv. Mă dor nedreptatea, minciuna, manipularea şi celelalte maladii ale societăţii în care trăim.
Şi eu sunt profesor, profesor de socio-umane într-un liceu. Predau logica, psihologia, filozofia, economia şi educaţia antreprenorială.

În timp ce primele trei discipline nu-mi creează probleme morale, ultimele două îmi pricinuiesc un sentiment de vinovăţie, prin faptul că le predau.

Manualele, corespunzând, bineînţeles, programelor respective, constau în băşcălii şi critici nihiliste cu referire la economia socialistă, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi pe planificare centralizată, şi în ode pentru economia capitalistă. În loc de a le forma şi stimula discernământul, spiritul critic, deschiderea faţă de viaţa infinit-complexă, prin prezentarea unor puncte de vedere divergente, sunt nevoit să le predau aceste dogme.

Vă închipuiţi ce probleme morale am când, în plină criză economică de sistem a capitalismului, eu trebuie să le vorbesc de modelul ideal al „pieţei cu concurenţă perfectă” şi să le spun că bursa se apropie cel mai mult de modelul perfect ! Trebuie să le spun că şomajul, inflaţia, descreşterile economice, costurile sociale sunt fenomene fireşti, precum legile naturii şi trebuie acceptate ca atare (adică fără crâcnire) ! Elevii trebuie să dea examene pe baza materiei predate de mine, deci sunt constrâns să fiu eficient în predarea acestor materii, conform exigenţelor oficiale.

Mă gândesc, uneori, că dacă ar veni o revoluţie adevărată, eu chiar aş putea fi acuzat de a fi fost colaboraţionist în acest regim, care calcă în picioare marea majoritate a societăţii, apărând interesele unui grup restrâns de privilegiaţi. Un Sartre ar zice că-mi pot manifesta libertatea dezertând (demisionând) sau sinucigându-mă. Recunosc, cu un sentiment de vinovăţie, n-am puterea să mă “eliberez” în niciunul din aceste feluri.
1. „schimbarea ofertei de educaţie în acest sens de aducere la zi, ca şi adecvarea mai mare a economiei la nevoile reale ale populaţiei”
Unul din marile rele pe care ni le face acest sistem, capitalist, este că, pe nesimţite, ne determină, ne obişnuieşte să gândim în „logica” lui. Nu degeaba, ani la rând, ni s-a răcnit în urechi: „Trebuie schimbată mentalitatea ! Trebuie schimbată mentalitatea !”.
Cu respect vă spun, mie mi se pare că dv. vreţi să „împăcaţi capra cu varza”. Eu văd altfel lucrurile.
a). Ideea „adecvării mai mari a economiei la nevoile reale ale populaţiei, şi nu la interesul privat” este utopică în interiorul sistemului capitalist. Rostul economiei capitaliste (declarat ori nedeclarat) este să privilegieze interesul capitaliştilor, în detrimentul interesului posesorilor forţei de muncă. Şi această economie, prin însăşi esenţa ei – însuşirea plusvalorii de către capitalist -, chiar asta face.
b). Sistemul social capitalist îşi făureşte Şcoala după chipul şi asemănarea Lui. „Oferta de educaţie” se subordonează, şi ea, regulilor capitalismului. De exemplu, este o utopie să crezi că, în interiorul sistemului capitalist, Şcoala îşi poate propune să pregătească astfel viitoarea forţă de muncă încât să dispară şomajul, ori să devină practic-neglijabil. Salariul este un preţ, preţul mărfii forţă de muncă. Pentru capitalist, salariul angajatului este un cost. Cu cât oferta de muncă va fi mai mare decât cererea de muncă, cu atât capitalistul va avea motiv să acorde un salariu mai mic angajatului. Va şantaja: „Dacă îţi convine acest salariu, bine; dacă nu, fă paşi, că uite câţi aşteaptă să-i angajez !”.
2). „Dar pentru asta ar fi trebuit ca 89 să nu fie o revoluţie contrarevoluţionară”.
Da, doamnă, atunci a fost Marea Păcăleală. I-am scris tovarăşului-domn Iliescu un mesaj în blogul său, ca un comentariu la un articol al domniei sale, în care îi spuneam că îl consider „un gorbaciovist trădător”. Nu a dat verde la semafor comentariului meu. Am pus acel comentariu în blogul meu, cu titlul „Scrisoare deschisă către domnul Ion Iliescu”.
3). „Privatizarea învăţământului superior (nu sunt competentă să mă refer la întregul învăţământ) a dus şi la slăbirea calităţii învăţământului, inclusiv în cel de stat. Cum puteai să atragi studenţi dacă se ducea vestea exigenţei din universitate?”
Aş zice că ar fi trebuit să fugă de „exigenţa din universitate” candidaţii „slabi”.
4). „Am vrut doar să atrag atenţia asupra unui aspect important al problemei legitimităţii politice: cel al respectării minimei morale în relaţiile politice (care sunt, în fond, relaţii interumane). Iar această cerinţă morală minimă este, la nivel superficial spus, respectarea cuvântului.”
Ce bine ar fi dacă această „minimă morală” ar funcţiona ! În fapt, în locul ei se manifestă cinismul politic. Aţi auzit, desigur: „E firesc ca programul electoral să fie diferit de programul de guvernare !”. Adică are dreptul să mă mintă, până bag votul în urnă, după aia fluier a pagubă până la viitoarele alegeri !
5). „Nici o formaţiune politică nu reprezintă stânga (fără ghilimele) în societatea noastră.”
Ar putea curge mult sânge, ca al lui Virgil Zbăganu, dar cei plasaţi în capul mesei capitaliste tot n-ar permite apariţia unei formaţiuni de stânga autentice. Să spunem lucrurilor pe nume: adevărata opoziţie ar fi cea comunistă. Ăştia, care constituie Puterea şi Opoziţia în Parlamentul României, cântă variaţiuni ale odei capitalismul. Presiunile Jupânilor Lumii au drept scop instaurarea unui fals pluralism politic, precum în SUA, constând în două partide mari, astfel ca rotirea la putere să fie conform principiului „Pleacă ai lor, vin ai lor”.

Ana Bazac spune:
Vă mulţumesc mult pentru ce aţi scris.

Sunt absolut de acord cu punctul dvs. de vedere despre capitalism şi despre necesitatea depăşirii sale.

În ceea ce mă priveşte, nu sunt deloc detaşată şi în nici un caz nu vreau să împac şi capra şi varza, şi nici nu consider că se poate. Dar este important să dăm argumente crescendo pentru ca un cititor care nu e profesor să le înţeleagă şi să nu le respingă de la început deoarece „sunt comuniste”. De asemenea, eu caut să arăt contradicţiile şi să sugerez că ieşirea nu este în sistem: dar cititorul trebuie să simtă asta şi, de asemenea, nevoia de a se gândi la soluţii.
Dar ceea ce aţi menţionat despre activitatea din liceu este cutremurător. Ar fi chiar foarte bine să scrieţi un articol despre această problemă.

I-am întrebat pe studenţi până la ce clasă au făcut religia: mi-au spus că inclusiv într-a 12-a.
Mi-au povestit şi ce se făcea la ora de religie. Ei, această oră de sute de ori în şcoală plus discursul paralel de la economie (poate şi de la alte discipline socio-umane): merită să puneţi problema.
Oricum, vă mulţumesc încă o dată.

Valerius spune:
1). „Sunt absolut de acord cu punctul dvs. de vedere despre capitalism şi despre necesitatea depăşirii sale.”
Sunteţi pe lista cu oameni faţă de care am consideraţie, pentru competenţa lor profesională şi pentru ţinuta morală, pentru faptul că nu şi-au schimbat principiile precum şosetele, în funcţie de conjuncturile politice: Adrian Păunescu, George Pruteanu, Gheorghe Al. Cazan, Radu Florian ş.a.
În epoca de după 1989 a fost, este profitabil să fii anticomunist visceral. Tonul l-a dat Liicheanu, prin celebru-i „Apel către lichele”. A nu cânta în acest cor a fost, este un act de curaj.
2). „Dar ceea ce aţi menţionat despre activitatea din liceu este cutremurător.”
V-am prezentat perspectiva mea. Sunt conştient că există profesori care consideră că situaţia din licee este foarte bună.
Repet, unul dintre lucrurile care mă nemulţumesc este acela că şcoala, în ciuda declaraţiilor oficiale, este astfel „reformată” încât să producă în serie „omul nou” al societăţii capitaliste: performant în a-i produce profit capitalistului, dar obedient şi lipsit de dimensiunea critică a conştiinţei. Cum ar spune Herbert Marcuse, „omul unidimensional”.
Formarea „omului nou” este garantată prin planul de învăţământ, programele şcolare, manuale.
Aţi observat un aspect important: existenţa religiei ca disciplină de învăţământ la toate clasele din liceu. În situaţia în care orele de filozofie, în liceul nostru de exemplu, nu mai există decât la clasele de informatică. În încadrarea mea, din 20 de ore/săptămână doar 2 ore sunt de filozofie. Religia ar trebui să fie o chestiune privată şi de domeniul comunităţii religioase de la biserică.
În programa de filozofie există un număr de filozofi care trebuie abordaţi. Marx nu este. Dar filozofia se salvează prin însăşi natura ei de presiunile unilateral-ideologizante, căci filozofia implică în mod necesar confruntarea de idei aparţinând diferiţilor gânditori, diferitelor curente. N-ai cum să-l interzici pe Marx, de exemplu. Dacă vorbeşti despre critica pe care K. Popper (unul dintre filozofii recomandaţi de programă) o face istoricismului, n-ai cum să nu-l menționezi şi pe Marx.
Eu pot să înţeleg că fiecare formaţiune social-economică (în termen marxist) trebuie să reformeze Şcoala conform principiilor sale despre om şi relaţiile interumane. Asta a fost situaţia şi în timpul „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.
Dar, în naivitatea mea, cred că ar trebui admis pluralismul concepţiilor filozofice, al opţiunilor politice, în mod real, nu doar declarativ-mincinos. Accept că aceia care deţin puterea politică trebuie să stea tot timpul cu mâna pe manşa acestei puteri, să nu permită manipulări în vederea uzurpării puterii, dar confruntarea sinceră de idei ar fi benefică pentru toţi. Știu că spun truisme; există un tezaur de gânduri, de la Heraclit din Efes, până la „Liedul dialecticii”, al lui Adrian Păunescu, despre rolul benefic al confruntării ideilor.
„Eternul război dintre minus şi plus
e cea mai curată şi sfîntă poveste,
nimic nu se face de n-are opus
şi viaţa, mereu, opoziţie este”.
Ar fi trebuit să scriu ceva în strânsă legătură cu tema articolului dv., de exemplu despre Legea educaţiei. Dar atât de mult s-a discutat în societatea românească despre această lege, iar Ei au făcut-o numai cum au vrut, încât nu mai am motivaţie să mai scriu despre ea.





b spune:
13 ianuarie 2012 la 11:55

Am sesizat in dialogul dvs o anumita inconsecventa in tratarea a doua probleme diferite aparute in cadrul invatamantului liceal.

Pe de o parte, dl. Valerius mentiona ca manualele si, implicit, programa scolara aferente economiei contin din coperta in coperta elogii aduse capitalismului, lipsind practic elevul de dezvoltarea unui aparat critic in domeniu, indoctrinand intr-o maniera asemanatoare invatamantului antedecembrist. Mai mult, poate constitui un handicap moral si material in viata, pentru elevul in cauza.

Pe de alta parte, d-na Bazac aduce in discutie orele de religie, ore pe care elevul sau parintii acestuia pot decide sa le frecventeze fie confesional, fie la ora de curs, in functie de convingerile religioase individuale (sau in lipsa acestor convingeri, desigur, inlocuite cu o disciplina ce ar dezbate o forma sau alta de etica, de istorie a religiilor, etc).

Cred ca onest ar fi sa oferim ambele discipline sanse egale si, prin intermediul acestora, si elevilor, astfel vom continua sa alternam viziuni ale educatiei total diferite si lipsite de obiectivism. Si, iarasi ar trebui purtate pe planuri diferite discutiile cu privire la ce prevede programa scolara (tembelismul capitalismului perfect) – teoria, cu alte cuvinte – si cele ce se poarta in jurul a cum se desfasoara aceste ore – practica.
Va multumesc!


Valerius spune:
13 ianuarie 2012 la 13:19

1). „Am sesizat in dialogul dvs o anumita inconsecventa in tratarea a doua probleme diferite aparute in cadrul invatamantului liceal.”

„Inconsecvenţă” a celor două puncte de vedere ? Mie mi se pare că ele sunt mai degrabă complementare. Dar şi dacă ar fi anumite incongruenţe, ele ar fi normale, căci aici am încercat să facem, cum ziceţi, un dialog, nu un monolog în doi.

2). „Cred ca onest ar fi sa oferim ambele discipline [„religie” sau „o disciplina ce ar dezbate o forma sau alta de etica, de istorie a religiilor, etc” – n.m.,V.] sanse egale si, prin intermediul acestora, si elevilor, astfel vom continua sa alternam viziuni ale educatiei total diferite si lipsite de obiectivism.”

2.1. În principiu, sunt de acord cu ideea că în planul de învăţământ ar fi de dorit să se includă discipline, concepţii aflate în divergenţă sau chiar antagonism. Ar fi un mod eficient de a forma şi dezvolta discernământul elevilor, de a-i educa în manieră „dialectică”.

Îl citez aici pe Patapievici: 

„discernământul, care este o valoare cardinală atât a inteligenţei, cât şi a caracterului unui om, este impotent fără fineţe. Fineţea lui vine din ascuţire, iar ascuţirea din exercitarea contrariilor. Până a nu se exercita pe experienţa frustrantă şi perplexantă a contrariilor, inteligenţa este boantă, iar uneori chiar nătângă. Toţi sfinţii au trecut prin experienţa păcatului şi nici inteligenţa nu îşi poate atinge plenitudinea până nu a colindat, prin exercitare, diversitatea simultaneităţii contrariilor”

2.1. În practică apar probleme insolvabile.

a). Resursa „timp” a elevilor este limitată. Deja se vorbeşte de supraîncărcare a acestora. Aşadar, trebuie să alegem, anumite discipline trebuind să fie „sacrificate”, neintroduse în planul de învăţământ.

b). Nivelul intelectual al elevilor nu permite, întotdeauna, „arbitrajul” între disciplinele aflate în conflict. 

          Aici îl citez pe Titu Maiorescu: 

         „Când vin cărţile ce ni le-au introdus preoţii în învăţământul primar şi spun şcolarilor Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, în ziua dintâi lumina, în a doua  tăria, în a patra soarele, luna şi stelele etc., atunci, învăţătorul conştiincios, căruia îi stă la inimă dezvoltarea inteligenţei şcolarilor lui, ar trebui să explice că acel simbol (religios) este de crezut, dar nu este de înţeles şi că acea facere a lumii este de înţeles, dar nu este de crezut. În ce conflict puneţi astfel pe preotul învăţător ! Ori trebuie să propună fabula lui Moise şi atunci propune o eroare fizică inadmisibilă în şcoală, ori trebuie să propună cosmogonia adevărată şi atunci contrazice cărţile sale preoţeşti”. Iar micul şcolar, mă tem, va fi în situaţia măgarului lui Buridan…

Mai multe despre opinia privind problema studiului religiei în şcoală puteţi găsi, dacă doriţi, aici:




b spune:
 13 ianuarie 2012 la 16:30

1) Desigur, inconsecventa nu se referea la punctele dvs de vedere, ci in tratarea celor doua subiecte amintite. Cu alte cuvinte, daca se propune o abordare echidistanta a economiei (centralizata si capitalista, deopotriva), o atitudine similara ar trebui avuta fata de orice alta disciplina (printre altele si religia, amintita de d-na Bazac intr-un post anterior).

 2.2.a) Este, intr-adevar, necesara sacrificarea unor materii. Daca tinem cont strict de resursa timp, s-ar putea pune intrebarea – legitima din partea unei mari mase a elevilor si/sau a parintilor – de ce tocmai religia. Daca elogiul capitalismului il putem traduce ca pumnul in gura al dreptei (scuzati simplificarile grosiere), atunci sacrificarea religiei nu este altceva decat capul in gura dat de stanga.
 Nu ma intelegeti gresit, un anumit radicalism in tratarea problemelor este de dorit, cu conditia sa aiba un obiect si o miza pe masura.

 Cat despre 2.2.b) si opinia dvs cu privire la studiul religiei, cred ca si acestea pune problema unei “sacrificari”, dar in alti termeni. In detalii nu am sa intru (cred nu este locul potrivit), caci problema mea era de natura… hai sa-i spunem principiala (as fi facut aceeasi remarca indiferent de disciplina), asteptand un soi de viziune mai enciclopedica din partea unor profesori ce am convingerea ca-si iau cu adevarat in serios treaba.

Valerius spune:
 13 ianuarie 2012 la 18:37

“sacrificarea religiei nu este altceva decat capul in gura dat de stanga.”

Îmi pare că dv. credeţi că a fi de stânga înseamnă a fi în mod necesar ateu, “îndrăcit”.

Ana Bazac spune:
 13 ianuarie 2012 la 17:23

Foarte interesant.

 În legătură cu religia: studenţii mei – cei din anul I, sem. I – nu ştiau diferenţa dintre ateism şi laicitate. Bănuiesc că asta nu se face la ora de religie.

 Echidistanţă? Nu ştiu dacă e bună întotdeauna. 

Din punctul de vedere al principiului modern al laicităţii, religia se studiază oriunde dar nu în şcoala publică. Aici e locul istoriei modernităţii, a ideologiilor, a instituţiilor. Şi cred că în timpul scurt pe care îl au elevii, e bine să li se dea instrumente de gândire critică şi istorică.

 O problemă pe care am pus-o studenţilor este dacă statul mai e laic dacă finanţează biserica. Au fost încurcaţi şi părerea iniţială a majorităţii (!) a fost că statul trebuie să finanţeze biserica din moment ce statul are grijă de cetăţeni şi din moment ce aceştia sunt credincioşi. De abia atunci când le-am pus în faţă situaţia în care nu există grădiniţe destule iar şcolile şi spitalele sunt cum sunt, au început să vadă lucrurile altfel: şi anume şi legând problema aparent autonomă a non-laicităţii de aceea a management-ului politic, de priorităţi, eficienţă, consecinţe.

 Aşa că discuţiile noastre pe acest site ar trebui să fie mai legate de modul concret în care o ideologie sau alta răspunde la asemenea probleme.

 Iar deoarece lucrurile sunt f. legate, dacă nişte cheltuieli mari, de fapt exorbitante – dacă ne gândim la resursele şi, în acelaşi timp, la nevoile reale ale societăţii – ale bisericii sunt plătite cu bani privaţi, inclusiv din bănci private, e ok? 

Să luăm doar exemplul ofertei intermediate de dl. Viorel Hrebenciuc pentru BOR


ca o bancă Sfântul spirit din Portugalia să dea bani pentru construirea mega-catedralei. Noi ştim că Portugalia (ca şi celelalte state) ca stat are datorii deoarece şi-a dat banii publici băncilor private în insolvenţă/faliment. Iar aceste bănci vor împrumuta apoi statul cu dobânzi din care vor câştiga. Dar până la creditarea statului, banii multor bănci private sunt pur şi simplu bani publici. Şi atunci, o dată mai mult, nu ar trebui ca să existe un control public asupra obiectivelor şi urmărilor modului cum sunt folosiţi aceşti bani?

 Şi s-ar mai putea spune multe.


EugeniaP spune:
 13 ianuarie 2012 la 22:53

@Valerius

 Stimate domn,

 Nu pun la îndoială străduinţa şi efortul dvs metodico-pedagogic sau posibilitatea dezvoltării spiritului critic prin studiul disciplinelor socio-umane, mai degrabă gândirea şi gesturile intelectualilor noştri deveniţi, în marea lor majoritate, capturi ale reţelelor de puteri economice şi teleotehnoştiinţifice, deopotrivă naţionale şi internaţionale.Efectele sunt simţite de toată societatea şi nu doar de medici, profesori sau alte categorii socio-profesionale.

 De parcă noi nu ne-am putea sustrage mişcării cronofrage induse de medii şi n-am fi înţeles capcana spiritului critic în care au căzut intelectualii, o capcană percepută de ei ca un atuu, deşi pare un rest pasibil a se modula democratic într-o democraţie. Cu genul ăsta de critică Noica a jonglat şi ne-a amăgit: „absurditatea spiritului critic e că vrea să preceadă, deci să fie independent de altceva… E ca şi cum ai inventa frâna înainte de automobil”. Acum suntem prinşi în cleştele puterii, nu putem accepta autoatribuirea rolului de frâne ale progresului(Alina Mungiu o afirma explicit), şi, nici nu concepem deontologic a fi farurile sau automobilele societăţii şi nici ale puterii.Iniţiatorii platformei care ne permite nouă dialogul sunt prinşi în timpul mediilor şi conturării unui alt gen de spaţiu, după afirmaţiile lui Florin Poenaru, şi deşi releele le obturează mişcarea, am fost martorii altor forme de luare de cuvânt şi chiar de intervenţie publică.N-aş vrea să mă las prinsă de liniştea percepţiei ” e nevoie de critică”, ea însăşi urmă a filosofiei speculative, şi mai ales a suficienţei gestului prezidenţial de a recomanda guvernului retragerea legii sănătăţii. În faţa urgenţei indusă de tehnică de a gândi politica, sau, fără echivocuri, politicul dincolo de politic, democraticul dincolo de democraţie, doar a merge dincolo de critică ar împlini emanciparea de sistemul de amortizare prin calcul.

 V-am citit comentariile de la acest articol şi, dacă îmi îngăduiţi, v-aş sugera să discutaţi cu elevii dvs. Scrisoarea unei roşience:Este incredibil de uşor să cumperi un om

http://totb.ro/scrisoarea-unei-rosience-este-incredibil-de-usor-sa-cumperi-un-om .

 Ar mai fi de discutat despre şcoală sau despre o şcoală altfel…


Valerius spune:
14 ianuarie 2012 la 10:20

@EugeniaP

1). „gândirea şi gesturile intelectualilor noştri deveniţi, în marea lor majoritate, capturi ale reţelelor de puteri economice şi teleotehnoştiinţifice, deopotrivă naţionale şi internaţionale.”

Întotdeauna au existat intelectuali-mercenari, intelectuali-curve. Asta ţine de dimensiunea morală a omului, care este relativ independentă de aceea intelectuală. Un analfabet poate fi om deplin din punct de vedere moral, un altul, tobă de carte, poate fi o canalie.

2). Am citit „Scrisoarea unei roşience: Este incredibil de uşor să cumperi un om”.

Redau câteva fraze:

„Am plecat în urmă cu cinci ani dintr-un loc sărăcit forţat, cu o comunitate despicată, cu oameni independenţi şi mândri transformaţi peste noapte în cerşetori la uşile unei companii apărute din senin şi de niciunde”.

„Povestea de ansamblu a localităţii e cunoscută de toată lumea, însă poveştile mărunte ale oamenilor săi sunt trecute forţat în anonimitate de câte o strategie de marketing scumpă, şi totodată ridicolă, ce scoate în faţă roboţei fabricaţi, cu poveşti false şi vieţi vândute.”

Am văzut filmuleţele publicitare cu aceşti „roboţei fabricaţi, cu poveşti false şi vieţi vândute.” Va trebui să le copiem în calculatoarele personale şi să le publicăm pe YouTube când la Roşia Montană se va fi instalat iadul cianurii, ca un dovadă a imbecilităţii „roboţeilor”.

Nu doar oamenii aduşi în situație de disperare se vând, ci şi televiziuni mari şi prospere, precum Antenele, Realitatea, care au încetat campania de apărare a Roşiei Montane după ce au început să primească bani pentru clipurile publicitare ale companiei ce vrea să exploateze resursele de la Roşia Montană. „Banu-i ochiul dracului”, zice românul.

Eu am semnat petiţia iniţiată pentru apărarea Roşiei Montane.

Cred că discuţia noastră are măcar tangenţă cu mesajul doamnei Ana Bazac referitor la sănătate (sănătatea pământului şi a mediului, sănătatea oamenilor de la Roşia Montană) şi la educaţie (discernământul ca mijloc de apărare contra manipulării).



b spune:
 14 ianuarie 2012 la 13:09

Eu nu cred ca putem justifica lipsa religiei din scoala argumentand ca tolomacul de elev o sa aiba scurtcircuite sinapsiale atunci cand trebuie sa inghesuie pe paliere vecine creatia ex nihilo in 6+1 zile si big bang-ul plus, la oferta, darwinismul (de altfel, exegeza crestina, in special cea vestica, a evoluat destul de mult fata de cea pe care o cunostea Maiorescu).

Apartenta religioasa, indiferent ca ne place sau nu, ne marcheaza cultural, mai mult sau mai putin (in Romania as spune ca mai degraba mai mult), astfel ca ar trebui tinut cont de ea intr-o paradigma a schimbarii tipului de societate.

Si aici as gandi-o un pic altfel: as spune ca locul religiei este in scoala tocmai pentru a fi sigur ca o programa scolara ingradeste posibile elucubratii a unor dascali mai putin capabili.


Valerius spune:
 14 ianuarie 2012 la 16:30

1). „Eu nu cred ca putem justifica lipsa religiei din scoala argumentand ca tolomacul de elev o sa aiba scurtcircuite sinapsiale atunci cand trebuie sa inghesuie pe paliere vecine creatia ex nihilo in 6+1 zile si big bang-ul plus, la oferta, darwinismul”.

Planul de învăţământ trebuie conceput ţinând cont de particularităţile psihologice ale vârstelor şi, în general, trebuie să aibă o fundamentare ştiinţifică, nu trebuie să se întemeieze pe datul cu presupusul.

2). „locul religiei este in scoala tocmai pentru a fi sigur ca o programa scolara ingradeste posibile elucubratii a[le] unor dascali mai putin capabili”.

Cum poate religia să îngrădească elucubraţiile doar posibile ale unor dascăli mai puţin capabili prin propriile ei elucubraţii reale ?

3). Din punctul meu de vedere :

a). religia răspunde unor nevoi spirituale reale. Nici nu cred că vreodată, toţi oamenii vor deveni areligioşi. Eu însumi mai am, din când în când, reacţii religioase (în timpul unui cutremur, mi-am îmbrăţişat copiii, şi când au început să cadă cărţile din bibliotecă am răcnit „Doamne-ajută !”). Rădăcinile religiei sunt afective: frica, nevoia de protecţie etc.;

b). forma genuină a religiei este cea pur afectivă: sentimentul religios, credinţa religioasă, chiar şi absurdă din punct de vedere raţional (Credo quia absurdum – Cred întrucât este absurd (Tertulian));

c). în forma ei raţionalizată, adică teologia, este un surogat de filozofie, foloseşte mijloacele raţiunii doar până când raţiunea intră în conflict cu dogmele, atunci recurge la concluzia invariabilă „Credinţa e mai presus de Ştiinţă”. Aceasta este forma în care se manifestă religia în şcoală: se oferă, ca surogat de filozofie, în situaţia în care filozofia autentică se mai predă doar la câteva profiluri din licee;

d). instituţiile specializate în educaţia religioasă sunt altele: locaşul de cult, biserica, şcolile de profil teologic etc.; instituţia specializată în educaţia şi instrucţia laice este şcoala din învăţământul laic;

e). nu este eficient din punct de vedere pedagogic, moral, religios, ştiinţific să ducem şcoala la biserică (precum pe vremea lui Creangă), sau să aducem biserica în şcoală (mă refer la cea laică). Pluralismul de care vorbeam, spunând că este necesar pentru formarea şi dezvoltarea discernământului, se poate realiza prin voinţa copilului, a tânărului: el va alege, când va simţi nevoia, să se hrănească cu cele religioase. Şi va opta pentru concluziile care i se vor părea mai convingătoare. Nu va fi constrâns să aibă un comportament schizofrenic: în orele disciplinelor ştiinţifice va răspunde unei probleme într-un fel, în orele de religie va da un răspuns opus aceleiași probleme.



b spune:
14 ianuarie 2012 la 20:44

“Planul de învăţământ trebuie conceput ţinând cont de particularităţile psihologice ale vârstelor”
Nici nu sustin altceva.

“…nu trebuie să se întemeieze pe datul cu presupusul”
“Cum poate religia să îngrădească elucubraţiile doar posibile ale unor dascăli mai puţin capabili prin propriile ei elucubraţii reale ?”
“Nu va fi constrâns să aibă un comportament schizofrenic: în orele disciplinelor ştiinţifice va răspunde unei probleme într-un fel, în orele de religie va da un răspuns opus aceleiași probleme.”

Raspunsurile dvs sunt subiective si, intrucatva, emotionale. Cunoasteti dvs un dat stiintific ce nu are la baza o axioma? Este, spre exemplu, amintitul big bang altceva decat un dat cu presupusul? Sigur, nu pledez pentru agnosticism, insa dvs incercati sa faceti dintr-o sursa de cunoastere spirituala o epistemologie. Biblia nu pretinde a fi – in contextul exemplului de mai sus – un tratat de cosmologie, iar daca autorul ei face apel la elemente cosmologice o poate face alegoric, simbolic, etc (asa cum spuneam, cred ca dialgul acesta iese din sfera discutiilor de pe acest site, insa nu va pot raspunde altfel).

“Cum poate religia să îngrădească …”

In context, nu religia putea ingradi, ci programa scolara, iar prin intermediul programei statul.

3.a-c) Da, religia raspunde unor nevoi spirituale. Dar gresiti reducand-o la sfera afectiva, la fel cum gresiti cand reduceti teologia la filosofie. Cum nu poate fi redusa nici la morala, nici la rit, nici la dogma. Si asta nu o spun eu. Va respect punctul de vedere personal, insa nu putem judeca o stare de fapt raportandu-ne exclusiv la opiniile noastre si nici nu le putem expune drept argumente (spirit critic, va amintiti?!).

3.d-e) Ok.Poate ca locul studierii religiei nu este in scoala. Imi spuneti ca din motive pedagogice, morale, religioase si stiintifice, si eu va voi crede, fara a cerceta (mor de placere cand cineva imi aduce sintagma asta drept argument).

Ca tanarul respectiv sa opteze pentru o educatie religioasa ar trebui sa aiba posibilitatea de a alege acest lucru. Provenind dintr-o familie ireligioasa un astfel de tanar n-ar avea nicio sansa sa descopere un mediu cu adevarat potrivit unei astfel de inclinatii. Si-asa se naste un fanatic!


Valerius spune:
Există în mesajul dv. câteva aspecte care mă determină să pun punct, cu acest ultim răspuns, discuţiei noastre:
- incoerenţă;
- formularea unor acuzaţii neîntemeiate;
- exprimarea prin sentinţe (propoziţii cu pretenţii apodictice, dar neîntemeiate pe argumente).

1). „“Planul de învăţământ trebuie conceput ţinând cont de particularităţile psihologice ale vârstelor”.
Nici nu sustin altceva.”

Nu e adevărat.

Dv. aţi scris asta:

„Eu nu cred ca putem justifica lipsa religiei din scoala argumentand ca tolomacul de elev o sa aiba scurtcircuite sinapsiale atunci cand trebuie sa inghesuie pe paliere vecine creatia ex nihilo in 6+1 zile si big bang-ul plus, la oferta, darwinismul”.

Apoi veniţi şi spuneţi: „Nici nu sustin altceva”.

Asta este incoerenţă.

Aţi susţinut că dificultatea, chiar imposibilitatea elevului de o anumită vârstă de a arbitra între concepţii opuse, uneori chiar contradictorii, nu constituie un impediment pentru introducerea religiei în şcoală (fapt care creează dificultăţile reale semnalate de Maiorescu). Din punctul dv. de vedere putem să introducem orice în planul de învăţământ şi în programele şcolare (de exemplu studiul controverselor din fizica atomică în clasa întâi, sau să le proiectăm filme pornografice), căci particularităţile de vârstă ale elevilor nu contează.

De aceea am spus:

„Planul de învăţământ trebuie conceput ţinând cont de particularităţile psihologice ale vârstelor şi, în general, trebuie să aibă o fundamentare ştiinţifică, nu trebuie să se întemeieze pe datul cu presupusul.”

2). „Raspunsurile dvs sunt subiective si, intrucatva, emotionale.”

Nu obişnuiesc să mă exprim prin sentinţe, în enunţuri cu pretenţii apodictice. Mă străduiesc să argumentez suficient. Probabil că nu citiţi cu atenţie mesajele interlocutorului. De exemplu, am scris: „3). Din punctul meu de vedere:”. Aşadar sunt conştient de caracterul subiectiv al enunţurilor mele.

În general, nu există răspunsuri „absolut obiective”, toate răspunsurile sunt, într-o anumită măsură, „subiective”, în sensul că sunt personalizate, uneori şi prin contaminarea emoţională. Asta nu înseamnă nici că sunt „absolut subiective”, situație în care ar fi incomunicabile intersubiectiv.

3). „Cunoasteti dvs un dat stiintific ce nu are la baza o axioma? Este, spre exemplu, amintitul big bang altceva decat un dat cu presupusul? Sigur, nu pledez pentru agnosticism, insa dvs incercati sa faceti dintr-o sursa de cunoastere spirituala o epistemologie. Biblia nu pretinde a fi – in contextul exemplului de mai sus – un tratat de cosmologie, iar daca autorul ei face apel la elemente cosmologice o poate face alegoric, simbolic, etc”

(În trecere: înainte de „etc.” nu se pune virgulă, pentru că „et caetera” înseamnă „şi celelalte”, iar după „etc” se pune punct. Mai ştiu şi eu câte ceva).

Multă ceaţă şi în citatul de mai sus.

a). „Cunoasteti dvs un dat stiintific ce nu are la baza o axioma? Este, spre exemplu, amintitul big bang altceva decat un dat cu presupusul?”

Iertaţi-mi prostia, dar nu ştiu ce-i ăla „dat ştiinţific” ! E vreun dar de la Dumnezeu, vreo resursă naturală ?

Cum adică, dacă un sistem de enunţuri se întemeiază pe axiome, este „dat cu presupusul” ? Credeţi că axiomele sunt alese prin tragerea unor bilete din căciulă ? Teoria Big Bang-ului este o nerozie produsă de minţile unor oligofreni ?

Spuneţi „Sigur, nu pledez pentru agnosticism”. Dar asta faceţi, când puneţi semnul identităţii între „datul ştiinţific care are la bază o axiomă” şi „datul cu presupusul” vă situaţi, implicit, pe o poziţie agnostică, anulaţi valoarea cognitivă a „datului ştiinţific”. Prin urmare, una ziceţi, alta faceţi = altă incoerenţă.

E ciudată şi această exprimare cert-arogantă din partea unui om care nu recunoaşte valoarea cognitivă a „datului ştiinţific”.

b). „dvs incercati sa faceti dintr-o sursa de cunoastere spirituala o epistemologie. Biblia nu pretinde a fi – in contextul exemplului de mai sus – un tratat de cosmologie, iar daca autorul ei face apel la elemente cosmologice o poate face alegoric, simbolic, etc”

Păi, dacă e „cunoaştere” (fie ea şi cu panglica pe care scrie „spirituală”), atunci e în sfera „epistemologiei”. În filozofia greacă, „episteme” era termenul prin care era desemnată cunoaşterea autentică, de sorginte raţională (în deosebire de „doxa”). Nu creaţi dihotomii false.

Biblia se exprimă „alegoric, simbolic” ? Da, dar nu întotdeauna. Cele zece porunci nu se vor a fi nişte alegorii echivoce, ci nişte imperative clare. Dar şi atunci când se exprimă alegoric, versetele biblice au o funcţie cognitivă. O alegorie nu este non-conceptuală, precum muzica, sculptura, pictura, ea intenţionează să transmită ascultătorului un mesaj, adică să-i comunice o informaţie, o concluzie, o „morală”. Deci şi atunci când se exprimă alegoric, enunţul biblic (şi, în general, religios) prezentat în orele de curs poate să intre în contradicţie cu enunţurile ştiinţifice prezentate în cadrul altor discipline şcolare. Prin urmare problema elaborării planului de învăţământ şi a programelor şcolare în funcţie de particularităţile de vârstă ale elevilor rămâne.

Sunt multe erori şi în restul mesajului dv., dar mă opresc aici. Faţă de cititorii receptivi, cu gândirea flexibilă, mi-am făcut datoria. Pe aceia care sunt în cazemata sentinţelor de beton n-am nicio şansă să-i influenţez.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu