Comentarii la articolul "Ce-i cu libertatea?", al prof.univ.dr. Ana Bazac

Doamna prof. univ. dr. Ana Bazac a scris, în CriticAtac, articolul "Ce-i cu libertatea?".

Am citit articolul şi am făcut următoarele comentarii.

Valerius spune: 

 8 ianuarie 2013 la 0:19

          Deplină consideraţie pentru strădania doamnei Ana Bazac, teoretician-filozof rafinat şi profesor cu vocaţie ! Cred că asta este filozofie în spaţiul public. Ce bine ar fi dacă mai mulţi universitari ar coborî în agora. Dar câţi au curajul, precum doamna prof. Ana Bazac, domnul prof. Gheorghiţă Zbăganu, să-şi asume riscuri prin angajarea în discuţii într-un sait de stânga ?

Valerius spune:

 10 ianuarie 2013 la 15:55

Există, în articolul doamnei Ana Bazac, idei la care subscriu, dar există şi idei pe care nu le susţin.

I). Idei la care subscriu

1). Autoarea articolului gândeşte libertatea în raport cu constrângerea (determinarea, necesitatea). Între două extreme, „libertatea este absolută” (nu există constrâgeri), teză susţinută de Sartre, şi totu-i determinat cauzal (nu există libertate), teză proprie determinismului „mecanicist”, de tip laplaceean, calea de mijloc, înţelegerea libertăţii ca fiind corelativă cu constrângerea, ne apare ca fiind în concordanţă cu realitatea, cu „argumentele” vieţii.

2). Domnia sa evidenţiază câteva ipostaze ale libertăţii:

 - libertatea de gândire;

 - libertatea de exprimare;

 - libertatea politică de a alege (de a vota), în cadrul pluripartidismului capitalist.

3). Fără a nega importanţa acestor forme de libertate, doamna profesoară semnalează pericolul de a rămâne captivi în… cadrul acestei libertăţi politice! Căci „pluralismului ideologic” este admis în sistemul capitalist „dacă şi în măsura în care acesta nu aduce prea mare atingere establishment-ului, ba chiar poate fi integrat fructuos în sistem”. „Este destul de uşor să se înţeleagă funcţia acestui pluralism: aceea de a fi forma abstractă, deci universalizabilă, a conflictului economic intra-clasă burgheză/ a conflictului economic de la nivelul categoriilor posedante (conflict manifestat prin lupta politică pentru stat, adică pentru a controla şi alocarea resurselor acestuia şi legiferarea puterii concrete) şi a interesului economic privat (deci bazat pe exploatare şi pe aproprierea privată a resurselor)”.

          Aşadar consecinţa „alegerilor populare periodice între partide/coaliţii de partide” este de a “prezerva sistemul, adică raporturile de dominaţie-supunere. Aceste raporturi sunt cele care circumscriu libertatea”. Cu alte cuvinte, participând la aceste alegeri, avem iluzia că suntem liberi, în realitate contribuim la consolidarea închisorii capitaliste în care suntem constrânşi să trăim.

          În cadrul democraţiei capitaliste, sugerează doamna Ana Bazac, cei supuşi sunt într-o situaţie asemănătoare cu aceea a sclavilor care, drogaţi fiind, erau „sortiţi să-şi însoţească stăpânul în lumea de dincolo” şi cu a „vitelor în abatoarele moderne: puse în şir către un anumit loc, unde le aşteaptă cuţitul, presimt ceva, fireşte, simt probabil şi mirosul de sânge al animalelor de dinainte, aud neliniştea generală a semenelor încolonate – şi totuşi merg înainte”.

          Există o determinare, ca un „făgaş prestabilit” pe care suntem constrânşi să înaintăm, inducându-ni-se prin manipulare ideea că suntem liberi: „argumentul principal al clasei politice prin care erau îndemnați [alegătorii – n.m., VS] să meargă la vot a fost, şi de data aceasta, libertatea: „dacă nu vrem să ne-o exercităm, înseamnă că degeaba au murit… şi lăsaţi pe alţii să hotărască pentru voi”.”

          Este adevărat, şi eu simt acest „făgaş prestabilit”, de exemplu în calitatea mea de profesor de socio-umane într-un liceu. Programele şcolare, manualele autorizate mă constrâng să contribui la consolidarea închisorii capitaliste. Cum spune Foucault : „Dar cred că puterea politică se mai exercită şi prin intermediul unui anumit număr de instituţii care au aerul că n‑ar avea nimic în comun cu puterea politică, ce au aerul că ar fi independente în raport cu ea, deşi, în realitate, nu sunt. Ştim toate astea în ceea ce priveşte familia, universitatea şi, în general, orice sistem şcolar care, în aparenţă, e făcut pentru a disemina cunoaşterea, dar care e făcut, de fapt, pentru a menţine la putere o anumită clasă socială şi pentru a exclude de la accesul la instrumentele puterii toate celelalte clase sociale.”

Valerius spune: 

 10 ianuarie 2013 la 16:00 

II). Idei de care mă detaşez critic

Comportamentul pe care-l recomandă doamna profesoară are, în esenţă, două componente:

a) Atitudinea de „a critica şi de a concepe alternative teoretice şi practice la modelul social dominant, oferit de către ideologia dominantă drept singurul fezabil”.

       Domnia sa justifică (întemeiază) această atitudine critică prin considerente (principii) de natură morală, îndeosebi din domeniul eticii kantiene:

 - „esenţa omului este dată de moralitatea sa”.

 - „A voi ceva care este pur şi simplu condiţionat de aşezările particulare ce-l înconjoară pe om, dar fără a trece această voinţă prin filtrul judecăţii morale – şi anume prin examinarea intenţiei din punctul de vedere al socotirii celuilalt drept scop, şi nu doar drept mijloc – înseamnă a nu te ridica peste nivelul determinării naturale şi, deci, a nu fi liber.”

 - „Libertatea este, însă, tocmai starea rezultată din depăşirea acestui nivel prin punerea în act a judecăţii morale: iar astfel, pentru om, libertatea este numai aceea rezultată din derularea judecăţii morale, deci numai aceea care se manifestă în mod omenesc. A desfăşura capacitatea morală a omului, adică un întreg proces în care el învaţă să judece asupra faptelor şi pornirilor sale din punctul de vedere al valorilor universale de respect al demnităţii celuilalt, de solidaritate şi responsabilitate, este echivalent cu constituirea libertăţii – ce aparţine doar omului ca fiinţă raţională”.

 - „deşi politica reflectă interese şi nu precepte morale, evaluarea ei trebuie să ia în seamă şi moralitatea (…) Căci prin atacul consecvent la adresa imoralităţii din politică – arătând că întreaga clasă conducătoare încalcă chiar principiile pe care le flutură şi legile pe care le-a făcut, mergând până la a le înlocui cu altele ce restrâng primejdios şi democraţia, şi moralitatea publică – nu se expun pur şi simplu nişte panseuri despre societate, ci o pun, concret, sub semnul schimbării”.

În opinia mea:

          - Ideea unei morale universale, „monolitice”, care constituie „esenţa omului” este fantasmagorică. E suficient să citeşti comentariile în marginea unui articol politic ori despre moartea unei personalităţi (Adrian Păunescu, Sergiu Nicolaescu ş.a.) pentru constata cât de diferite sunt concepţiile, sentimentele, atitudinile oamenilor. Morala este şi ea scindată pe criterii de clasă, ideologice. 

          - Sunt de acord cu enunţul autoarei articolului: „deşi politica reflectă interese şi nu precepte morale, evaluarea ei trebuie să ia în seamă şi moralitatea”. 

            Dar ar fi o greşeală să încercăm să transformăm societatea printr-o „revoluţie morală”. A ne întoarce la Kant, a face din etica lui un program de revoluţionare a societăţii înseamnă nu doar a ignora marxismul, ci a nu ne plasa nici măcar la nivelul de conştiinţă al lui Avram Iancu („Nu cu argumente filosofice şi umanitare veţi convinge pe aceşti tirani, ci cu lancea lui Horea.”). Avem nevoie şi de morală, dar avem nevoie stringentă de criterii ideologice. Manipularea de care vorbeşte doamna Ana Bazac a fost eficientă prin faptul că regizorii au ştiut să dezamorseze criteriile ideologice ale oamenilor. De exemplu, după Marea Păcăleală din decembrie 1989, de-a lungul multor ani, regizorii s-au ferit ca Dracul de tămâie să spună că restaurează capitalismul, relaţia patron-salariat etc. Emil Constantinescu spunea la tv. că în timpul campaniei electorale i se recomanda să nu vorbească despre restaurarea capitalismului în România !

b). Doamna Ana Bazac nu se limitează la a recomanda atitudinea critică pe temeiuri de etică kantiană, ci sugerează şi importanţa prelungirii atitudinii critice în fapte pentru schimbarea societăţii: 

„Şi nu presupune libertatea de a critica şi libertatea de a face/a începe să întreprinzi? Dar nu răspunsul afirmativ la această întrebare este cel care determină puterile dominante să controleze critica însăşi?” 

          Totuşi, recomandarea domniei sale de a sancţiona sistemul politic prin neparticipare la vot, în cadrul sistemului electoral capitalist, nu mi se pare indiscutabilă. Au fost alegeri la care n-am participat, dar la ultimele alegeri, precum şi în cazul referendumului pentru demiterea lui TB am participat. Am avut argumentele mele.

silviu lungu spune: 

 10 ianuarie 2013 la 16:49 

Neparticiparea la vot ca arma impotriva sistemului politic este o iluzie la fel de mare ca si aceea de a vota sperand sa schimbi sistemul politic.

Valerius spune:

10 ianuarie 2013 la 21:53

Eu am o opinie mai nuanţată.

- Doamna profesor Ana Bazac (ca şi dv.) are dreptate când spune că prin alegeri, în cadrul sistemului electoral capitalist, nu poţi schimba sistemul, căci sistemul electoral este astfel creat încât să conserve macro-sistemul capitalist. Tendinţa este de concentrare a puterii politice în mâinile clasei dominante (cum, de asemenea, spune dumneaei). Modelul spre care se tinde este cel din SUA, unde există două partide care contează cu adevărat, dar care, amândouă, cu deosebiri nesemnificative, reprezintă interesele clasei dominante economic.

- Teoretic, dacă democraţia ar fi autentică, în sensul că în mod real s-ar înfăptui voinţa majorităţii electoratului, sistemul social ar putea fi schimbat sau măcar reformat. Dar ceea ce se numeşte democraţie este doar pseudodemocraţie. Nu vreau să vă creez un disconfort (nu vă cunosc opţiunile politico-ideologice), dar umilirea celor 7 milioane de alegători care au vrut destituirea lui TB este pentru mine dovada că trăim într-o pseudodemocraţie.

- Totuşi, uneori participarea la alegeri, în cadrul sistemului capitalist, poate avea un rost: încercarea de a bloca realizarea unei posibilităţi care ţi se pare mai rea.

silviu lungu spune:

10 ianuarie 2013 la 23:06

Cand vorbiti despre “democratie autentica” va referiti la o forma de democratie care nu exista decat ca si model mental . Acest model niciodata nu a avut un corespondent in realitate.

Si este absolut normal ca sistemul politic sa fie astfel construit (in orice tip de societate) astfel incat sa nu faca posibila schimbarea de fond a societatii. Asta pentru ca sistemul politic e construit de un tip de societate pentru a-i sluji acesteia si nu pentru a facilita schimbarea.

De aceea, a te plange ca nu poti schimba fundamental ceva in societate prin vot este lipsa de realism. Este pentru ca in mintea ta ai vrea sa se poata face ceea ce e normal sa nu se poata face.

Valerius spune:

11 ianuarie 2013 la 9:27

1). „Cand vorbiti despre “democratie autentica” va referiti la o forma de democratie care nu exista decat ca si model mental . Acest model niciodata nu a avut un corespondent in realitate.”

„Democraţia autentică” am definit-o „în sensul că în mod real s-ar înfăptui voinţa majorităţii electoratului”. Fireşte că „democraţia” este, de la vechii greci încoace, un „model mental”. De-asta am spus: „Teoretic, dacă democraţia ar fi autentică (…)” Enunţul dv. „Acest model niciodata nu a avut un corespondent in realitate” este şi nu este adevărat. Este adevărat în sensul că niciodată nu s-a schimbat un sistem social pe cale democratică, ci doar prin forţă, prin violenţă, prin manipulare. Aşa-zisa „revoluţie de catifea” nu a fost o schimbare de sistem social pe cale democratică. Enunţul dv. nu este adevărat dacă ne gândim, de exemplu, că într-o comunitate (comună, oraş) alegătorii desemnează, democratic, primarul sau iau altă decizie importantă pentru acea comunitate. Chiar dacă „democraţia autentică” este greu de realizat, ea nu este imposibilă, precum un cerc pătrat.

2). „Si este absolut normal ca sistemul politic sa fie astfel construit (in orice tip de societate) astfel incat sa nu faca posibila schimbarea de fond a societatii. Asta pentru ca sistemul politic e construit de un tip de societate pentru a-i sluji acesteia si nu pentru a facilita schimbarea.”

Introduceţi o premisă ciudată, pentru a deduce concluzia care vă place: „Si este absolut normal ca sistemul politic sa fie astfel construit (in orice tip de societate) astfel incat sa nu faca posibila schimbarea de fond a societatii”. Ce înseamnă „normal” ? Care-i criteriul prin care identificăm „normalul” ? Corect ar fi să spunem: oricare sistem social (inclusiv sub-sistemul politic) este creat, pe mormântul vechiului sistem social, de o anumită clasă socială (pentru care noul sistem este „normal”, „drept”, „conform naturii umane” etc.), clasă care, devenind dominantă, veghează asupra perpetuării sistemului „normal”. Aşa au procedat feudalii, burghezii, proletarii (comuniştii).

În plus, sugeraţi o succesiune falsă: că ar exista „un tip de societate” care construieşte un „sistem politic” „pentru a-i sluji acesteia”. Dacă ar exista o astfel de situaţia, ea ar fi chiar ceea ce aţi respins că poate exista: „democraţia autentică”. În istorie nu a existat vreodată această situaţie. Niciodată societatea în ansamblul ei nu a „construit un sistem politic pentru a-i sluji acesteia”. Întotdeauna societăţile au fost scindate, prin interese de clase, şi un nou sistem politic a fost realizat, prin forţă, de o anumită clasă socială (feudalii, burghezia, proletarii (comuniştii)), împotriva voinţei fostei clase dominante.

3). „De aceea, a te plange ca nu poti schimba fundamental ceva in societate prin vot este lipsa de realism. Este pentru ca in mintea ta ai vrea sa se poata face ceea ce e normal sa nu se poata face.”

Premisa cu termenul „normal” este falsă. Şi din fals se poate infera orice (concluzie adevărată, ori falsă).

Admit concluzia dv. „De aceea, a te plange ca nu poti schimba fundamental ceva in societate prin vot este lipsa de realism”, dar nu ca o consecinţă a premisei ciudate care conţine termenul „normal”, ci prin alt temei: democraţia nu poate funcţiona în situaţia în care între clase sociale, segmente ale societăţii, există contradicţii antagoniste. Existenţa proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie generează contradicţii antagoniste, generează relaţii de dominaţie-supunere.

Repet: democraţia autentică este greu de realizat, dar nu imposibil. Democraţia ar fi alternativa la confruntarea violentă, sângeroasă. Ea este posibilă numai într-o societate în care, în mod real, nu mincinos-declarativ, voturile oamenilor sunt egale şi sunt luate în considerare.

silviu lungu spune:

 11 ianuarie 2013 la 10:26

Pai, exista “fapt moral” in absenta cuiva care sa evalueze faptul ca fiind moral sau nu???

Valerius spune:

 11 ianuarie 2013 la 13:07

“Pai, exista “fapt moral” in absenta cuiva care sa evalueze faptul ca fiind moral sau nu???”

Dv. speculaţi, filozofic, într-o manieră kantiană (mă gândesc la distincţia între „noumen” şi „fenomen”): nu putem cunoaşte „lucrul în sine”, ci fenomenul, adică felul cum ne apare lucrul în sine structurat prin formele apriori ale subiectului cunoscător.

Expresia mea „fapt moral” justifică, într-o măsură, speculaţia dv., în sensul că „moral” presupune, deja, o evaluare.

Dar perspectiva kantiană nu este indispensabilă (constrângătoare). De exemplu când un oligofren (sau un om beat) îl loveşte cu pumnul pe un alt constatăm un „fapt”. Oligofrenul nu a deliberat, nu a decis prin temeiuri morale (de exemplu prin raportare la conceptele „bine”, „rău”) să lovească, ci din instinct. Când apreciem „faptul” ne situam la un alt nivel.

Presupuneţi că noi nu putem distinge între „faptul” (i)(a)moral şi reflecţia (evaluarea) noastră asupra „faptului” (i)(a)moral ?

Nu admiteţi, în general, distincţia fapt – discurs despre fapt ?

silviu lungu spune:

 11 ianuarie 2013 la 13:39

Cred ca v-am interpretat eu gresit spusele.

 Atunci cand vorbim despre un “fapt moral” ne referim la un fapt obiectiv insotit de o interpretare etica.

Jacques spune:

10 ianuarie 2013 la 22:56

@Valerius: “sistemul electoral este astfel creat încât să conserve macro-sistemul capitalist.”
Asa e. Partidul unic (comunist) era o optiune mai benefica si realista.

Valerius spune:

10 ianuarie 2013 la 23:57

“Asa e. Partidul unic (comunist) era o optiune mai benefica si realista”.

Asta-i ca aia: “Ba pe-a mă-ti !”

humanist spune:

11 ianuarie 2013 la 1:41

@valerius: “Ideea unei morale universale, „monolitice”, care constituie „esenţa omului” este fantasmagorică.”

dacă’i vorba de completitudinea vreunei morale, mă număr și io printre sceptici.

however, există măcar o proprietate/lege universală a moralei; morala autentică e reflexivă: dacă tu faci X lu’ ăla, ăla e’ndreptățit să’ți facă X ție; sau pe negativ: “nu fă altuia ce nu’ți place ție”.

și mai există una, de n’o fi corolar la asta de mai sus, dacă mă gândesc: morala e fără sens dacă nu se bazează pe contextualitatea (socialitatea) persoanei.

(de unde vine și replica la actu’ artistic al judecării judecătorilor Ceaușeștilor.)

Valerius spune:

11 ianuarie 2013 la 9:50

„există măcar o proprietate/lege universală a moralei; morala autentică e reflexivă: dacă tu faci X lu’ ăla, ăla e’ndreptățit să’ți facă X ție; sau pe negativ: “nu fă altuia ce nu’ți place ție”.

Să nu confundăm morala cu meta-morala (meta-etica). Să nu confundăm faptul moral cu opiniile, discursul, evaluările noastre asupra faptului moral.

Nu cred că a existat/există vreo normă morală admisă de toţi membrii unei societăţi. Nu a existat/există unanimitate nici măcar în aprecierile morale cu privire la „valori fundamentale” (viaţa, libertatea, egalitatea, dreptatea, proprietatea etc.).

Cred că a existat/există doar o morală dominantă sau o morală a majorităţii.

Ana Bazac spune:

11 ianuarie 2013 la 12:50

@ Domnului Valerius.

Vă mulţumesc pentru comentarii.

1) Desigur că nu am considerat că morala ar fi universală, ar fi fost absurd. E un fenomen istoric, deci determinat de contexte sociale şi ideologice. Dar dacă există „morale”, totul este relativ? Am căutat să rezolv această problemă plecând de la două idei, de la Spinoza şi de la Kant.

a) Conatus-ul este un fenomen ontologic şi la fel este şi socialitatea omului. Şi atunci un principiu profund al modului cum îşi priveşte omul (deci nu individul) propria existenţă este respectul vieţii sale (ataşamentul faţă de viaţă), deci respectul vieţii oamenilor. Poţi face orice nu lezează conatus-ul celorlalţi. (Ceea ce înseamnă, în consecinţă, că războaiele etc. sunt imorale). 

b) Dar dacă omul este moral doar respectând viaţa celorlalţi, este suficient? Dacă nu îl omori ci îl laşi să moară mâncând precar şi nesănătos (dar nu datorită propriilor porniri excesive, ci datorită hranei nesănătoase), neavând bani pentru îngrijire medicală – căci doar „urgenţa” este gratis – nici pentru încălzire, este moral? Deci principiul lui Kant de a nu-l privi pe celălalt niciodată doar ca mijloc, ci ca scop al propriei tale existenţe morale, este celălalt pilon universal al moralei. Este vorba, aici, de a respecta calitatea umană a vieţii – calitate ce permite manifestarea creativităţii fiecărui om – şi nu doar de a respecta viaţa.

          Aşadar, oricât de relative/istorice sunt concepţiile morale, morala ca atare, adică ceea ce este diferenţa specifică a omului faţă de animale – desigur, pe baza noului tip al inteligenţei, nu doar instinctuale (dar stabilim inteligenţa prin rezultatele ei) –, este calitatea universală a omului. Relativismul moral este de respins din punctul de vedere al celor doi piloni menţionaţi: respectul vieţii, şi respectul individualităţii fiecăruia/respectul demnităţii fiecăruia/ al calităţii umane sau morale/ al unicităţii creatoare. Faptul că aceste cerinţe morale nu s-au realizat în istorie decât în funcţie de raporturile de clasă etc. este, desigur, urmarea condiţiilor istorice dar această transpunere istorică nu le infirmă: aceste cerinţe sunt criteriile de judecată morală ce se găsesc, indiferent cât de învăluite, în toate concepţiile oamenilor.

          A trece cu vederea aceste cerinţe morale universale este tocmai punctul de vedere al dominaţiei: iar acest punct de vedere integrează, fals, concepte apărute în urma analizei „de stânga” (mii de scuze pentru termen, l-am folosit ca sinonim pentru Marx şi, în general, cercetarea socială non-conformistă); [caracterul relativ al reprezentărilor şi ideilor despre om şi societate a fost evidenţiat de către Marx; dar el a înlocuit noţiunea care vine imediat în minte, relativitatea (concepţiilor), cu noţiunea de ideologie (la început, ideologia era, cum ştiţi, conştiinţa falsă – asupra situaţiei sociale a categoriei… –; apoi, ideologia a acoperit faptul că toate concepţiile oamenilor despre societate şi despre ei reflectă poziţia lor socială concretă – ceea ce înseamnă inclusiv mentalităţi, valori preluate, educaţie – (fie a lor ca atare, fie a altor oameni/alte poziţii); deci, concepţiile despre societate şi om nu sunt neutre, nu plutesc, binevoitoare, deasupra lucrurilor ca un cuvânt al armoniei celeste].

          Ideologia dominantă, în schimb, trece rapid peste această idee a determinării sociale concrete a ideilor despre societate şi despre om şi o traduce pentru uzul general ca „relativitate morală”. „Iar dacă ’totul e relativ’, mai putem avea noi repere în judecata morală, dincolo de utilitatea unui comportament sau altul? Nu, continuă această ideologie: a vorbi despre respectul demnităţii fiecăruia, despre considerarea lui ca scop, este o elucubraţie bună să rămână doar în istoria filosofiei, ca o ciudăţenie permisă tocmai pentru că doar unii se apleacă asupra ei”. Iată, Kant trebuie „recuperat” şi din punctul de vedere al eliberării oamenilor din statutul ce le anulează demnitatea.

2) Nici nu mi-a trecut prin cap să transform societatea printr-o „revoluţie morală”. Dimpotrivă, această idee face şi ea parte din arsenalul ipocrit al ideologiei dominante: „păi, cine e de vină pentru lucrurile rele pe care le vedem? Oamenii, natura umană transistorică (AB, or nu, natura umană nu e transistorică); deci nu avem ce să facem: trebuie să aibă loc revoluţia morală: fiecare trebuie să înţeleagă…, trebuie să-i educăm…, trebuie să le dăm exemplu…”. Sigur că oamenii trebuie să şi înţeleagă, să fie şi educaţi etc. Dar depăşirea relelor nu poate avea loc doar aşa, fără schimbarea de esenţă şi a instituţiilor şi relaţiilor: doar educaţia …au loc tot în societatea bazată pe dominaţie şi ideologii asupritoare.

3) Ştiţi, toate aceste lucruri – şi multe altele, desigur – trebuie exprimate, articulate, cât mai coerent. Lupta socială şi eliberarea oamenilor nu pot avea loc fără asta. De aceea, eu cred că e foarte necesară lupta teoretică: în fond, citiţi platforma CA tocmai pentru argumente şi idei legate de situaţia noastră, a majorităţii oamenilor, şi nu doar pentru „îndemnuri la lance”.

4) Sper că despre problema participării la vot o să mai discut. Deocamdată, să reţinem contradicţia menţionată şi de dl. Lungu: nici votul nu schimbă sistemul politic al dominaţiei, dar nici a nu vota nu este o armă împotriva acestuia. Dar eu nu am spus niciodată că neprezentarea la vot/auto-anularea votului ar constitui o armă împotriva sistemului politic. Cel puţin, în cele mai multe dintre cazuri: numărul mic de votanţi dă mai puţină bătaie de cap clasei politice. Dar atunci când, cum spuneţi, problema este de a alege între un rău mai mare şi unul mai mic, trebuie să votăm. Totul e să judecăm serios relele.

5) Nu se confundă morala cu discursul despre ea, cu etica, atunci când încercăm să o explicăm. Şi deşi sunt şi eu o fermă susţinătoare a tezei despre caracterul istoric şi social al moralei (şi, desigur, al teoriilor etice), cred că analiza mea de mai sus nu infirmă acest caracter.

Valerius spune:

11 ianuarie 2013 la 17:32

Doamnei profesor Ana Bazac

I). „Morală” şi „morale”

Am o problemă, pentru care nu am un răspuns suficient de bine elaborat.

- Pe de o parte, constat că, în timp şi în spaţiu, nu „funcţionează” aceeaşi morală. Cred că e inutil să exemplific, deoarece aţi admis asta („Desigur că nu am considerat că morala ar fi universală, ar fi fost absurd. E un fenomen istoric, deci determinat de contexte sociale şi ideologice.”).
- Pe de altă parte, dacă spun „nu există o singură morală, ci există mai multe morale, adică ’morala A’,’morala B’,’morala C’ ”, atunci mă întreb: pe ce temei le desemnez prin acelaşi termen, „morală” ? Înseamnă că ele au o esenţă comună, pe baza căreia le includ în genul „morală” ? Care este acea esenţă comună ? Nu ştiu.

II). Spuneţi:

„Şi atunci un principiu profund al modului cum îşi priveşte omul (deci nu individul) propria existenţă este respectul vieţii sale (ataşamentul faţă de viaţă), deci respectul vieţii oamenilor.”

Obiecţia 1:

- Ce înseamnă „omul (deci nu individul)” ? „Omul, în general” este o abstracţie, o idee, fiinţe reale, concrete sunt indivizii Socrate, Ion ş.cl., tot aşa cum (spunea Marx, în „Misterul filozofiei speculative”) „fructul” este o abstracţie, real-concrete sunt „acest măr”, „această pară” etc.
- Prin urmare „omul (deci nu individul)” nu poate gândi, nu poate avea „un principiu profund al modului cum îşi priveşte (…) propria existenţă”, nu poate avea „respectul vieţii sale (ataşamentul faţă de viaţă), deci respectul vieţii oamenilor”. Tot aşa cum “fructul” nu mă poate hrăni. Tot aşa: “Nu-i tot una să ai 100 de taleri în cap cu a-i avea în buzunar” (Kant). Tot aşa: “Conceptul de câine nu latră” (Spinoza). Tot aşa: “Din dragoste platonică nu se fac copii” (Lenin).

Obiecţia 2:

- Nici oamenii-indivizi, concreţi, reali, nu au în mod necesar acest principiu. Cazul Râmaru este un contraexemplu la generalizarea pe care o faceţi dv. El nu se conducea după principiul referitor la „respectul vieţii oamenilor”.
- Pentru oricare tentativă de a identifica un „ pilon universal al moralei” va exista un contraexemplu.

III). Discursul dv. este auto-contradictoriu:

- pe de o parte spuneţi: „Desigur că nu am considerat că morala ar fi universală, ar fi fost absurd”;
- pe de altă parte faceţi eforturi argumentative pentru a susţine existenţa unei morale universale:

• „Deci principiul lui Kant de a nu-l privi pe celălalt niciodată doar ca mijloc, ci ca scop al propriei tale existenţe morale, este celălalt pilon universal al moralei.”
• „morala ca atare, adică ceea ce este diferenţa specifică a omului faţă de animale (…) este calitatea universală a omului.”
• „cerinţe morale universale”

In opinia mea:

- Nici măcar „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” nu este universal-admisă.
- Nici chiar cei care au adoptat-o, în final, nu au adoptat-o fără dispută. Reprezentanţii capitalismului au susţinut includerea „drepturile negative” (flatus vocis), reprezentanţii socialismului au luptat pentru includerea „drepturilor pozitive”.
- În fapt, nici măcar calitatea de om, nici viaţa oamenilor nu sunt universal recunoscute, respectate. A se vedea cinismul referitor la „victime colaterale”.

- Drumul acesta, al trâmbiţării unei frăţietăţi universale, pe baze unei iluzorii „morale universale”, este păgubos. Este nevoie de clarificări, de solidarizări parţiale, pe bază de interese reale şi de valori asimilate în mod real.

- Nu spun că trebuie să pornim la luptă, cu lancea lui Horea. Dar nici nu mă hrănesc cu iluzia că privilegiaţii vor împărţi frăţeşte, cu „prostitul popor”, din motive morale, resursele pe care şi le-au însuşit prin relaţia de exploatare.

- Vă respect, chiar vă iubesc, dar impresia mea este că trăiţi în Secolul Luminilor. Coborâţi, vă rog, în lumea reală.

- Iată cum gândeşte un om real, concret, care n-are nicio tangenţă cu „morala universală” pe care o visaţi dv.

Mihai Giurgea, blogul „Capitalism pe pâine”:

„Capitalism pe pâine s-a născut din convingerea că nu există alternativă la sistemul capitalist şi la competiţia liberă. Credem că orice jumătăţi de măsură, orice încercări de a găsi o cale călduţă de mijloc între risipa socialistă şi lăcomia capitalistă, sunt de o naivitate falimentară. Iar noi avem curajul să spunem că lăcomia este bună. Lăcomia a creat civilizaţia. Fiţi lacomi! Fiţi bogaţi! Luaţi totul de la săraci şi nu le daţi nimic înapoi!”

- Există peste 2000 de „persoane care-l apreciază” pe acest om !


Valerius spune:
11 ianuarie 2013 la 22:08

Doamnă profesor Ana Bazac,

Dacă v-am supărat, prin modul meu de exprimare, vă rog să mă iertaţi. Ar fi o ingratitudine din partea noastră să ne transformăm în nişte elevi obraznici. Repet, am consideraţie pentru strădania dv. de a dialoga cu cetăţenii din “piaţă”, pe teme importante pentru cetate.

Florian Liviu spune:

11 ianuarie 2013 la 21:10

@Ana Bazac

“Aveţi dreptate: partidul comunist unic era menit să apere sistemul „socialismului real” (despre care am spus că nu era socialism, pentru că nu putea să fie etc.) care nu anulase defel separarea în clase şi raportul dintre conduşi şi conducători. ”

          Aha, deci socialismul nu era socialism, ci un izotop al capitalismului, care la rândul lui, nu-i aşa ?, nu este decât o altă formă a feudalismului, care şi el la rându său este nu este decât un sclavagism mutant. Aşa o fi!

          În orice caz, acest izotop al capitalismului aşa cum numiţi dvs. “socialismului real” a realizat pentru clasa muncitoare de o mie de ori mai mult decât a făcut, face şi va face vreodată capitalismul. În socialismul real clasa muncitoare a trăit pentru prima oară în existenţa sa istorică experienţa eliberării de sub dominaţia şi jugul patronilor, instituţia patronului precum şi cea a exploatării salariale asociate cu ea fiind complet eliminate. Şi pentru că tot aţi brodat, şi nu pot să nu vă apreciez eleganţa şi rafinamentul , pe tema libertăţii, ar fi interesant să medităm şi asupra libertăţii clasei muncitoare în “socialismul real”.

          Cât de liberă era clasa muncitoare în socialism? Din punct de vedere economic clasa muncitoare nu era limitată decât de resursele şi capitalurile de care dispunea ţara şi de constrângerile internaţionale- vezi blocada economică a imperialismului vestic faţă de statele socialiste-; din punct de vedere social libertatea clasei muncitoare era absolută, nici o forţă socială nu mai exista deasupra sa, nimic nu mai împiedica mobilitatea pe verticală şi ascensiunea în ierarhia socială până la cea mai de vârf poziţie a oricărui membru al clasei muncitoare, fie el născut la Scorniceşti, fie la Bucureşti, fie la Văscăuţi; în plan politic singura limită era dată de cunoştinţele politice, curajul şi tăria de a-şi asuma şi exprima doleanţele şi revendicările politice.

          În “socialismul real” nu a existat decât o singură clasă, clasa muncitoare, aflată într-un război de care ea nu era conştientă cu capitalismul imperialist mondial. Din păcate acesta s-a încheiat cu victoria imperialiştilor.

          Cât priveşte raportul dintre conducători şi conduşi în “socialismul real” acesta nu mai avea un caracter de clasă, ci unul firesc care trebuie să existe în orice organizare superioară a producţiei. De pildă, vapoarele navighează cu un comandant al vasului care conduce şi ordonă marinarilor, uzinele sunt conduse în mod ierarhic de director, ingineri şefi, maiştri, şefi de ateliere, etc., care conduc şi ordonă subalternilor, împărţirea între conducători şi conduşi a existat de când lumea şi va exista cât lumea, problema este ca această împărţire să nu urmeze tiparele de clasă, iar socialismul real rezolvase fără nici un dubiu această problemă.

          Închei cu un exemplu elocvent cât se poate de real şi verificabil despre problema claselor şi a împărţirii în conducători şi conduşi în “socialismul real”. Inginerul Dumitru Stoenescu ocupa în 1986 poziţia de director general în Centrala pentru Mecanizarea Construcţiilor Industriale Bucureşti (CMCIB). Acest organism economic gigantic cu filiale în fiecare judeţ şi care însuma peste 10,000 de oameni şi un capital uriaş format din utilaje de construcţii-excavatoare, buldozere, macarale, camioane, etc-, ateliere de reparaţii şi service-uri plus nişte uzine de fabricaţie a acestor utilaje şi care a participat la toate marile lucrări de construcţii de anvergură din ţară de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Metrou Bucureşti la Casa Poporului era condus de acest om. Responsabilităţile sale şi volumul de muncă depus erau imense, oricine ştie cum şi la ce presiune se lucra în construcţii pe vremea aceea. Să vedem ce primea în schimb: un salariu de 12,000 lei, un apartament de trei camere într-o casă naţionalizată din zona Budapesta a Bucureştiului, maşină de serviciu Dacia 1300 cu şofer la dispoziţie nonstop, o săptămână de concediu pe an pe litoral şi cam atât. Ia, gândiţi-vă, vă rog, ce venituri ar avea astăzi un manager general într-o corporaţie nu cu 10,000 de salariaţi, dar măcar cu 1,000 ? Şi atunci unde erau clasele antagoniste în socialism ? Membrii comitetului central al PCR nu pot constitui o clasă deoarece printre altele o clasă trebuie să fie cu mult, mult mai numeroasă.

Valerius spune:

12 ianuarie 2013 la 8:18

Domnule Florian Liviu,

          Avem nevoie de analize nuanţate ale acelei epoci, aşa cum este cea realizată de dv., pentru a înţelege ce a fost bun şi ce a fost rău.

          Şi pentru că facem comentarii în marginea articolului “Ce-i cu libertatea ?”, trebuie să spunem că libertatea de exprimare a fost, atunci, aproape anihilată, puteai doar să repeţi sloganurile oficiale, dar nu ţi se permitea să le critici. Vina nu a fost doar a guvernanţilor, ci şi a noastră, a fiecăruia, pentru că nu ne-am opus limitării progresive a libertăţii. E greşită mentalitatea că libertatea este, exclusiv, un cadou pe care regimul politic ţi-l poate face. Ea există în măsura în care ţi-o acorzi. Cum spunea în acea epocă, la tv., Adrian Păunescu, libertate nu trebuie înţeleasă ca un exponat într-o vitrină, pe care să-l privim şi să exclamăm “A, ce frumoasă este libertatea !”. Ea există în măsura în care o folosim, o exercităm. Trebuie să fii rupt de realitate sau rău intenţionat ca să nu admiţi că şi acum, în acest capitalism restaurat, atacurile asupra libertăţii de exprimare sunt tot mai virulente.

          În socialism repartiţia resurselor la nivel de societate era mai dreaptă. Cu excepţia cazurilor de asistare socială, accesul la bunuri era, exclusiv, pe baza muncii prestate. Acum repartiţia se face şi pe baza relaţiei de proprietate asupra mijloacelor de producţie, situaţie care generează exploatarea muncii salariate, cât şi prin speculaţie (la bursă etc.)