Folclor de internet

Un cumnat mi-a semnalat o poezie de suflet, care circulă în internet: „Dor de tata”. Am căutat-o şi am constatat că sunt mulţi cei care se declară profund impresionaţi de această poezie. Întrebare de Gâgă (?): oare de ce poezii de acest fel, precum „Rugă pentru părinţi”, ne impresionează până la lacrimi ?

Am fost curios să ştiu cine este autorul poeziei „Dor de tată”. Pentru mine, aceasta rămâne o problemă nerezolvată. Cineva („domnul Bubu”) spune că ar fi o poezie a lui Marin Sorescu. Mulţi (nu ştiu cine a prezentat primul această poezie, este o reţea de bloguri-saituri în care se citează unii pe alţii) spun că poezia „Dor de tata” este o variantă obţinută prin modificarea poeziei „Evoluţie”, a lui Traian Calancia, poezie care ar fi apărut, zice-se, în volumul „În grădina lui Dumnezeu”, volum de proză (!) al lui Traian Calancia.  

Aşadar rămân nerezolvate pentru mine următoarele probleme:

1. Care este poezia iniţială („Evoluţie” ?), a cărei modificare este „Dor de tata”, şi cine este autorul ei ?

2. Cine este autorul versiunii „Dor de tata” şi care este, cu adevărat, această versiune ? Am constatat mai multe variante ale variantei „Dor de tata”. Suntem în faţa unui  exemplu de creaţie colectivă. Probabil că unii au contribuit măcar prin a corecta nişte greşeli de scriere.

Mai cunosc un caz de scriere care circulă prin internet, fără a se şti cu certitudine care este autorul: „Interviu cu Dumnezeu”. Unii spuneau că autorul ar fi Octavian Paler. Am citit, însă, aici, că Octavian Paler ar fi dezminţit că el este autorul. 

          Theofil Simenschy are dreptate când scrie că valoarea unui aforism este determinată de trei elemente: "Oricât de importantă şi de frumoasă ar fi o cugetare, valoarea ei atârnă de acela care o spune. Un adevăr banal are un răsunet mai puternic în sufletul nostru, dacă-i rostit sau scris de un om celebru, decât o vorbă genială spusă întâmplător de un om obscur. Trei elemente determină valoarea unui aforism: fondul, forma şi autorul" (Th. Simenschy - Un dicţionar al înţelepciunii, Iaşi , Ed. Junimea, 1979, p. 8).
          Extrapolând, aş spune că aprecierea oricărei scrieri depinde de cele trei elemente.

          Nu exclud că astfel de confuzii („Dor de tata” este scrisă de Marin Sorescu, „Interviu cu Dumnezeu” este scris de Octavian Paler) sunt create şi întreţinute chiar de autorii reali ai scrierilor respective.
          În loc de explicaţie, vă prezint cazul unei confuzii de acest fel din istoria filozofiei, cu interpretarea pe care i-o dă P. P. Negulescu (Scrieri inedite I. Problema cunoaşterii, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1969, pp. 539-541).

„Aci intervine întâmplarea cea mai neaşteptată din viaţa lui Fichte, aceea care a dat vieţii sale forma definitivă. Lucrarea [„Încercare de critică a oricărei revelaţii” – n.m., VS] a apărut fără nume de autor. Istoricii filozofiei, care relevă acest fapt, îl explică, de obicei, printr-o scăpare din vedere a tipografului. Explicarea este însă, evident, insuficientă. Nu mai încape îndoială că greşeli de tipar se fac destule, dar, de regulă, se corectează; se fac însă, de obicei, în text, şi nu s-a mai pomenit niciodată să se tolereze o greşeală de tipar atât de însemnată ca aceea de a nu se pune pe coperta unei lucrări numele autorului. Prin urmare, faptul trebuie să aibă o altă explicaţie.

Este probabil că librarul Hartung cumpărase manuscrisul lui Fichte numai fiindcă îl rugase Kant, pe care nu putea să-l refuze; era doar pe atunci cel mai însemnat filozof din Germania. Librarul însă nu avea nici o încredere în valoarea tînărului candidat în teologie, Fichte, şi se temea ca nu cumva, punîndu-i numele pe copertă, să condamne prin aceasta el însuşi lucrarea pe care o tipărea şi să nu fie cumpărată de nimeni. Şi, în adevăr, lumea filozofiei din Germania ar fi putut să creadă că nu avea nimic de învăţat de la un simplu candidat în teologie. Este dar probabil că omisiunea a fost intenţionată, că Hartung a făcut să apară lucrarea lui Fichte fără numele autorului, răspândind poate el însuşi zvonul că era o lucrare a unui elev al lui Kant, o lucrare ieşită din şcoala lui Kant. Fapt este în orice caz că, întrucît în lucrarea lui Fichte se aplicau principiile criticismului kantian, ba chiar se utilizau şi unele idei ale lui Kant, lumea a crezut că lucrarea este a lui Kant însuşi. Partizanii filozofului s-au crezut datori, fireşte, să o laude, să o laude mai mult decît ar fi trebuit. Şi, fiindcă lumea era stăpînită, şi pe atunci, de spiritul gregar, fiindcă oamenii se luau şi pe atunci unul după altul, ca oile, a fost destul ca unul să laude lucrarea anonimă, de care era vorba, pentru ca toţi partizanii lui Kant şi, după ei, toată lumea filozofică de pe acea vreme s-o laude. Kant a simţit nevoia să intervină şi a publicat în „Foaia pentru inteligenţă” a „Gazetei generale pentru literatură” o declaraţie în care arăta că lucrarea ce i se atribuia nu era a lui, ci a candidatului în teologie Fichte; şi a adăugat că el, Kant, n-a contribuit cu nimic, nici oral, nici în scris, la această lucrare, ale cărei merite revin întregi „iscusitului autor”. Cuvintele erau ale lui Kant însuşi.

Fichte a avut astfel norocul neaşteptat să fie confundat cu cel mai însemnat filozof al timpului şi să recolteze pentru sine laudele ce se aduseseră, poate cu prea multă liberalitate, unui cugetător a cărui reputaţie era deja făcută. Această întâmplare a creat, în lumea filozofică germană, o atmosferă specială în jurul numelui lui Fichte, o atmosferă de încredere şi de aşteptare. Un tînăr atît de talentat, care era în stare să scrie, atunci cînd nu era decît un simplu candidat în teologie, lucrări filozofice care să poată fi atribuite lui Kant nu se putea să nu producă opere mai însemnate. Iar rezultatul practic a fost că, doi ani după aceea, în primăvara anului 1794, Fichte a fost invitat de Universitatea din Jena să ia locul profesorului de filozofie Reinhold, care trecuse la Kiel.”

Aici este o pagină în care se pretinde că sunt prezentate cele două versiuni, „Evoluţie” şi „Dor de tata”. Le copiez după această pagină WEB.

Evoluţie

Cât sunt copiii noștri mici,

Pentru ei, suntem TĂTICI.

Ce gingaș e, şi sună bine:

– Tăticule, mi‑e dor de tine…

Dar anii trec. Şi deodată,

Nu mai ești tătic, ci TATĂ.

Dar și așa, tot sună bine:

– Pa, tată! S‑auzim de bine…

Când cresc, şi nu le eşti pe plac,

Din tată, tu devii BABAC.

Şi vorba sună trist şi gol:

– Babacule, mai dă‑mi un pol…

Dar viața e un foc de paie,

Şi, vrei nu vrei, ajungi TATAIE.

Iar vorba ta, în râs e luată:

– Tataie, ia mai las‑o baltă…

În anii, care‑ți mai rămân,

Te vor numi doar, ĂL BĂTRÂN.

Şi vorba lor te năucește:

– Bătrâne, ce‑ ți mai trebuiește…

Copile! Tu să ai știință,

Că ți‑am fost tată cu credință.

Şi din puțin, de‑a fost să fie,

Eu am răbdat și ți‑am dat ȚIE.

Dar, fă‑mi te rog o bucurie!

La cimitir, să vii la mine,

Să‑mi spui ca în copilărie:

– Tăticule, mi‑e dor de tine…

Dor de tata

Când sunt copiii noștri mici

Noi pentru ei suntem TĂTICI.

Ce gingaș e, și sună bine

TĂTICULE, mi-e dor de tine!

Dar anii trec și deodată

Din bun TĂTIC, acum ești TATĂ

Dar și așa tot sună bine

TATĂ, îmi este dor de tine!

Dar cresc copiii și te fac

Din TATĂ să devii BABAC…

Și vorba sună trist si gol

BABACULE, mai dă-mi un pol!

Cum viața e un foc de paie

De vrei, nu vrei, ajungi TATAIE,

Iar vorba ta în râs e luată

TATAIE ia mai las-o baltă…

Și-n anii care-ți mai rămân

Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN…

Și vorba asta te muncește:

BĂTRÂNE, ce-ți mai trebuiește ?!

Copile, tu să ai știință

Am fost un tată cu credință

Și din puțin, de-a fost să fie,

Eu am răbdat și ți-am dat ție…

Dar fă-mi, te rog, o bucurie!

La cimitir, de vii la mine,

Să-mi zici tot ca-n copilărie:

TĂTICULE, mi-e dor de tine.

Regret că n-am putut pune cele două variante alături, precum în saitul din care le-am copiat.