Hegel, "Viaţa lui Iisus"

I). Texte din Viaţa lui Iisus

II). Comentarii

I). Texte din Viaţa lui Iisus

Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Scrieri teologice de tinereţe, I, Viaţa lui Iisus,

Traducere, note şi comentarii de Alexandru Boboc,

Bucureşti, Editura Paideia, 1994, pp. 22-31

 „Să nu credeţi că am venit cumva să predic netemeinicia legilor; nu am venit să desfiinţez obligativitatea acestora, ci pentru a le perfecţiona, pentru a insufla spirit acestui schelet mort. Cerul şi pământul pot să piară cu totul, nu însă şi cerinţele legilor morale, nu şi datoria de a ne supune lor; căci cel ce se absolvă el însuşi şi îi absolvă şi pe alţii de îndatorirea de a le urma, acela nu este demn de a purta numele de cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu; cel care însă le îndeplineşte el însuşi, şi îi învaţă şi pe alţii să le respecte, acela se va bucura de consideraţie în Împărăţia cerurilor.
Dar ceea ce adaug eu pentru a completa sistemul legilor în ansamblu nu este altceva decât condiţia capitală, anume să nu vă mulţumiţi, asemeni fariseilor şi învăţaţilor poporului vostru, cu observarea şi păstrarea literei legii, ce nu poate constitui decât obiectul tribunalelor umane, ci să acţionaţi în spiritul legii din respect pentru datorie.
Ca să vă explic prin câteva exemple alese din tabla voastră de legi, v-aş spune: vă este cunoscută ca o veche poruncă următoarea: nu trebuie să ucizi – cel ce ucide, acela trebuie adus în faţa tribunalului – eu vă spun însă că nu moartea altcuiva constituie tocmai ceea ce e vrednic de pedeapsă la o crimă; căci cel ce se mânie pe nedrept pe fratele său, acela într-adevăr nu va putea fi pedepsit de nici un tribunal omenesc; dar după spiritul legii el este la fel de vinovat ca şi un criminal”.

„Vi s-a poruncit să aduceţi unele ofrande, la timpul cuvenit. Atunci când vă apropiaţi de altar şi vă amintiţi că aţi ofensat un om, nemulţumindu-l din această cauză, lăsaţi darul vostru în faţa altarului şi mergeţi să daţi mâna fratelui vostru spre împăcare; abia atunci vă veţi apropia de altar într-un chip plăcut lui Dumnezeu.”

„De asemenea, una dintre poruncile voastre spune: „Să nu comiţi adulterul” – eu vă spun însă că nu fapta reală pur şi simplu constituie o greşeală, ci, în genere, râvnirea dovedeşte că inima e deja impură. Oricare ar fi înclinaţia, fie ea cea mai naturală, cea mai agreabilă, înfrângeţi-o cu forţa, înăbuşiţi-o chiar înainte de a fi fost antrenaţi de ea dincolo de limitele justiţiei şi înainte ca prin aceasta ea să vă fi subminat principiile şi să le fi corupt; aceasta chiar dacă, satisfăcându-vă pofta, nu este lezată deloc litera legii.”

„Mai departe, există încă o lege veche: „să nu juri strâmb”; - în general însă, dacă vă respectaţi pe voi înşivă, orice asigurare, orice promisiune însoţită de un simplu „da” sau „nu”, trebuie să fie la fel de onestă, la fel de sacră şi inviolabilă, ca şi un jurământ depus în numele Divinităţii; căci acel „da” sau „nu” al vostru trebuie acordat numai cu convingerea că veţi acţiona pentru eternitate.”

„Există şi o lege civilă, care sună astfel: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” – dar voi să nu faceţi din această formulă judiciară o măsură a vieţii voastre particulare atunci când e vorba de riposta la ofense sau de dovedirea de amabilităţi. Fiţi indiferenţi faţă de posesia averii şi sacrificaţi sentimentelor nobile de blândeţe şi bunătate setea de răzbunare, ba chiar şi propriile voastre avantaje, fie ele adesea cu totul legitime.”

„Vi s-a impus de asemenea iubire faţă de prieteni şi de naţiunea voastră, fiindu-vă însă permisă ura faţă de duşmanii voştri şi faţă de străini; eu vă spun însă dimpotrivă: respectaţi până şi în duşmanii voştri umanitatea, chiar de nu-i puteţi iubi; celor ce vă blestemă, doriţi-le binele; faceţi bine celor ce vă urăsc, puneţi o vorbă bună pentru cei ce vă defăimează faţă de alţii şi care caută prin alţii să vă facă nefericiţi; numai astfel veţi deveni fii adevăraţi ai Tatălui ceresc, asemănători Preabunului Dumnezeu, care îşi aruncă lumina solară asupra binelui şi răului, care le hărăzeşte ploaia sa şi celor oneşti şi celor nedrepţi. Căci dacă iubiţi tot numai pe cei ce vă iubesc, dacă faceţi bine binefăcătorilor voştri sau dacă daţi cu împrumut, ca să vă fie returnată aceeaşi valoare, atunci voi ce merite mai aveţi ? Este aci un sentiment natural, care nu este tăgăduit nici de cei răi; cu aceasta însă voi nu aţi făcut încă nimic pentru datorie. Sfinţenia să fie ţelul vostru, aşa cum sfântă este Divinitatea.”

„Milostenia şi caritatea sunt virtuţi demne de recomandat, dar dacă ele nu sunt exersate în spiritul virtuţii, ca şi comandamentele menţionate mai sus, ci numai pentru ca lumea să te vadă practicându-le, atunci ele sunt lipsite de orice merit; aşadar dacă vreţi să daţi de pomană, atunci nu o faceţi trâmbiţând aceasta în stradă şi de la înălţimea amvonului sau prin ziare, cum o fac ipocriţii, pentru a fi ridicaţi în slăvi de oameni; faceți-o în ascuns, aşa încât mâna stângă să nu ştie ce dă dreapta. Răsplata voastră, dacă aveţi nevoie de reprezentarea unei recompense, este gândul tainic că aţi acţionat bine şi că oricât de puţin ar cunoaşte lumea autorul, efectul acţiunii voastre, fie şi în mic, - cum ar fi ajutorul pe care l-aţi adus în împrejurările unei nefericiri, consolarea pe care aţi oferit-o în cazul unei mizerii, - este, totuşi, pe plan etern bogat în consecinţe binefăcătoare.”

„Atunci când vă rugaţi, vedeţi să nu se petreacă câtuşi de puţin în maniera ipocriţilor, care în biserici stau în genunchi, iar pe stradă îşi împreună mâinile, ori îşi supără vecinul cu cântecele lor; şi aceasta pentru a fi văzuţi de oameni; evident, ruga lor este cu totul nerodnică. Ruga voastră însă, fie ea sub cerul liber sau în camera voastră, să fie o înălţare a cugetului vostru deasupra scopurilor mărunte, pe care şi le propun adesea oamenii, precum şi deasupra poftelor ce îi mână încolo şi încoace; ea trebuie să se împlinească prin gândul la Cel Sfânt, gând care să vă amintească de legea gravată în inima voastră şi să vă umple de consideraţie pentru ea, cea care rămâne inviolabilă în faţa oricărei vrăji a poftelor. Nu puneţi esenţa rugăciunii într-un mare număr de cuvinte, asemeni celor superstiţioşi, care îşi închipuie că dobândesc astfel favoarea lui Dumnezeu sau că ar putea avea vreo putere asupra Lui şi a planului înţelepciunii Sale eterne. Să nu vă asemănaţi lor în aceasta! Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă chiar mai înainte ca să cereţi voi de la El: astfel, nevoi ale naturii, dorinţe pornite din pofte, nu pot să constituie un obiect al rugăciunii voastre; căci cum aţi putea şti voi dacă satisfacerea acestora este scop al planului moral al Prea-Sfântului ? Spiritul rugăciunii voastre să fie astfel încât, însufleţiţi de gândul vostru către Divinitate, el să vă facă să luaţi în faţa acesteia hotărârea fermă de a vă consacra întreaga comportare în viaţă numai virtuţii.

Acest spirit al rugăciunii s-ar putea exprima cumva în cuvinte astfel: Părinte al oamenilor, Cel căruia toate cerurile îi sunt supuse, Tu, Cel Unic, fii imaginea [idealul – Al Boboc] ce pluteşte în faţa ochilor noştri şi de care noi să ne dăm silinţa să ne apropiem; fie ca într-o zi să vină împărăţia Ta, în care toate fiinţele raţionale să facă din lege singura regulă a acţiunilor lor. Acestei idei îi vor fi subordonate, puţin câte puţin, toate înclinaţiile, chiar şi strigătele naturii! Având sentimentul imperfecţiunii noastre, în raport cu sfânta Ta voinţă, cum am putea noi oare să ne arogăm rolul de judecători severi sau chiar vindicativi ai fraţilor noştri ? Mai bine să lucrăm doar asupra noastră înşine astfel încât să ne facem inima mai bună, să înnobilăm mobilurile acţiunilor noastre şi să purificăm din ce în ce mai mult sentimentele noastre de orice rău, pentru a deveni mai asemănători Ţie, a cărui sfinţenie şi mântuire sunt infinite.”

„Sunteţi în posesia unui semn de recunoaştere a progreselor voastre în perfecţionarea morală; acesta este progresul vostru în iubirea de frate şi în înclinaţia către iertare. Nu adunaţi comori pe acest pământ, pe care nici nu aţi putea vreodată să le consideraţi a fi întru totul bunul vostru propriu, nici aur şi argint sau frumuseţe, abilitate – care sunt expuse vremelniciei, schimbării împrejurărilor, chiar ruginirii şi distrugerii de către insecte, ori pericolului de a fi furate; nu de acest fel trebuie să fie comorile ce umplu sufletele voastre. Adunaţi în voi înşivă o comoară neperisabilă, o bogăţie de moralitate; numai una ca aceasta aţi putea-o numi, în sensul deplin al cuvântului, proprietatea voastră, întrucât ţine de sinele vostru cel mai intim, şi constrângerile exercitate de natură, sau voinţa rea a oamenilor, şi nici chiar moartea, nu au nici o putere asupra ei. Aşa cum ochiul serveşte corpului ca să-i dea lumină, şi, dacă e sănătos, îl conduce în toate împlinirile sale, iar dacă este defectuos, corpul este greşit îndrumat în tot ceea ce face, la fel şi dacă lumina sufletului, raţiunea, este eclipsată, de unde ar mai putea vreun instinct sau vreo înclinaţie să-şi primească adevărata ei îndreptare ?”

„Aşa cum nu pot fi serviţi doi stăpâni cu acelaşi zel, la fel şi servirea lui Dumnezeu şi a Raţiunii este de neîmpăcat cu servirea simţurilor; căci una dintre cele două o exclude pe cealaltă sau între ele se naşte o funestă şi neputincioasă şovăire. De aceea, vă sfătuiesc să vă smulgeţi din eterna grijă pentru mâncare, băutură şi îmbrăcăminte, - nevoi ce constituie aproape întreaga sferă a eforturilor celei mai mari părţi dintre oameni, şi care, după importanţa ce li se acordă, par a constitui menirea, scopul ultim al existenţei lor. Nu există oare în sufletul uman şi o nevoie mai sublimă decât cea privind mâncarea şi îmbrăcămintea ? Priviţi doar păsările fără de grijă ale cerului: ele nici nu seamănă, nici nu recoltează şi nu adună în hambare, căci Stăpânul naturii s-a îngrijit de hrana lor. Nu este oare menirea voastră mai înaltă decât a acestora şi trebuie oare ca voi să fiţi condamnaţi de natură să vă încordați toate forţele nobile ale sufletului numai pentru a satisface nevoile stomacului ? Voi consacraţi atâta trudă gătelii şi înfrumuseţării înfăţişării ce v-a conferit-o natura – dar poate oare vanitatea voastră, cu toată risipa de socoteli şi de griji pe care vi le faceţi, să adauge staturii voastre măcar un ţol ?! Luaţi seama, de asemenea, la florile câmpului, care înfloresc azi atât de minunat şi care mâine se vor transforma în fân; a putut oare Solomon, cu toată splendoarea lui, să imite frumuseţea liberă a naturii ? Mi dezbăraţi-vă, deci, un pic de grijile neliniştitoare pentru hrană şi îmbrăcăminte; ţelul suprem al eforturilor voastre să-l constituie Împărăţia lui Dumnezeu şi moralitatea, căci doar astfel veţi deveni demni de a fi cetăţeni ai acestei Împărăţii ! – restul vi se va acorda atunci de la sine.”

„Să nu fiţi severi în judecăţile voastre asupra altora; căci tocmai măsura de care vă folosiţi în aprecierea lor vi se va aplica şi vouă, iar aceasta s-ar putea să nu fie totdeauna în avantajul vostru; de ce vedeţi cu atâta satisfacţie aşchia cât de mică în ochiul altuia, şi n-o observaţi pe cea mult mai mare din ai voştri ? Şi pentru ce îi mai şi spuneţi: Opreşte-te, amice, şi lasă-mă să-ţi scot aşchia din ochi – dar în acelaşi timp, în ai voştri rămâne cea mult mai mare ! Făţarnicule, scoate-o mai întâi pe aceasta, şi apoi gândeşte-te să vindeci pe altul; acţionează mai întâi asupra ta însuţi, înainte de a vrea să acţionezi asupra altuia ! Cum poate un orb să arate drumul unui alt orb ? Nu vor cădea amândoi în groapă ? Sau altfel spus, poate dascălul să-şi facă elevul mai abil decât este el însuşi ? Dacă însă vreţi să-i îndreptaţi pe alţii, atunci nu vă orientaţi atenţia în mod imprudent asupra oricui, fără deosebire, nu aruncaţi ceea ce este sacru (inelele) câinelui, nici perlele porcilor, căci aceştia doar le vor călca în picioare şi se vor întoarce împotriva voastră şi vă vor zdrobi. Apropiaţi-vă oamenii cu rugăminţi, şi adesea ei vă vor urma; căutaţi din ce parte v-aţi putea apropia de ei, şi cu siguranţă că veţi găsi, bateți încetişor în poartă şi veţi fi primiţi”.

„Maxima după care acţionaţi să rezulte din ceea ce veţi dori să aibă valabilitate ca lege generală atât printre oameni cât şi pentru voi înşivă – aceasta este legea fundamentală a moralităţii, conţinutul oricăror legislaţii şi al Cărţilor sfinte ale tuturor popoarelor. Intraţi în Templul virtuţii prin această poartă a Dreptăţii; e adevărat, această poartă este strâmtă, calea către ea e plină de primejdii, iar însoţitorii voştri vor fi puţin numeroşi; în schimb palatul viciului şi al pierzaniei, a cărui poartă este largă şi a cărui cale este netedă, va fi cu atât mai mult căutat. Luaţi aminte la calea pe care mergeţi, îndeosebi la falşii învăţători, la cei care cu aerul blajin al unui miel caută să se apropie de voi, ascunzându-şi poftele de lupi feroce. Aveţi un indiciu sigur prin care le puteţi percepe uşor prefăcătoria, anume să-i judecaţi după faptele lor – căci nu se pot culege struguri din mărăcini şi nici smochine din ciulini ! Pomul bun poartă fructe bune, iar cel rău – doar fructe rele, ceea ce înseamnă că nu este pom bun cel care poartă fructe rele, nici pom rău cel care dă roade bune. Îi veţi recunoaşte astfel numai după fructele lor.”

„Din comoara unei inimi bune izvorăşte binele, din abundenţa unei inimi rele izvorăşte răul. Nu vă lăsaţi înşelaţi de vorbele cucerniciei. Căci nu fiecare dintre cei ce-L invocă pe Dumnezeu, care Îi aduc rugi şi ofrande, este membru al Împărăţiei Sale, ci numai cel ce face voia Sa, ceea ce i se anunţă omului în legea raţiunii sale. Mulţi vor fi cei care, în eternitate, în faţa Judecătorului lumii vor spune: Doamne, Doamne, atunci când făceam miracole, când izgoneam spiritele rele şi când săvârşeam alte lucruri mari, oare nu ne-am folosit de numele Tău, nu Te-am preamărit tocmai datorită operelor Tale ? Atunci El le va răspunde: Ce importă miracolele voastre, proorocirile voastre, ori marile fapte, dacă de aceasta ar fi vorba ? Dumnezeu nu vă recunoaşte ca fiind ai Săi – voi nu sunteţi cetăţeni ai Împărăţiei Sale, anume voi făcători de miracole, profeţi, voi autori de fapte mari ! Făcându-le, aţi făcut răul, moralitatea e singura măsură a satisfacţiei lui Dumnezeu ! Pe fiecare dintre cei care au ascultat aceste principii, făcând ca să fie ale sale, îl asemăn cu un om înţelept care şi-a construit casa pe o stâncă; atunci când a venit o furtună, când torenţii s-au năpustit zgomotos asupra ei, iar vânturile suflând s-au izbit tot de acea casă, ea nu a căzut însă, întrucât a fost întemeiată pe rocă; tot la fel, şi pe cel care, cu toate că auzit de această învăţătură, nu a urmat-o, îl asemăn cu un smintit care şi-a construit casa pe nisip, astfel încât, atunci când vine furtuna, ea se izbeşte de această casă, care se prăvăleşte cu zgomot; căci ea a avut un fundament cu totul şubred”.

Această alocuţiune a făcut o puternică impresie asupra ascultătorilor; căci Iisus vorbea cu energie şi insistenţă, iar chestiunile în discuţie erau dintre cele ce constituiau interesul suprem pentru omenire.

II). Comentarii

Al Boboc, op. cit., p.1o6:

          Fragmentul cel mai semnificativ [din „Viaţa lui Iisus” - n.m.,VS], sub aspect teoretico-filosofic, de o impresionantă densitate ideatică:

„Rațiunea pură, nesupusă vreunei îngrădiri, este Divinitatea însăși. Planul lumii în genere a fost ordonat după Rațiune; căci numai rațiunea este aceea care îl învață pe om să/și cunoască menirea și țelul absolut al vieții sale”.

Termenul „Rațiune” și sintagma „Rațiune pură” par a aduce în prim plan fie spiritul „luminilor” (şi, în genere, aşezarea de tip clasic a valorilor adevărului, binelui şi frumosului, în funcţie de o instanţă superioară, un fel de panaceu, mediu şi remediu universal), fie ideea critică a lui Kant (în forma în care funcţionează ca „raţiune pură practică”, adică îndreptar, criteriu al comportamentului şi al definirii sensului şi rolului omului în univers).

Este însă de precizat că Hegel foloseşte sintagma „Raţiune pură” în contextul unei filosofii moderne a religiei şi, în ciuda echivalării cu „Divinitatea însăşi”, cu funcţie de instituire în ordinea existenţei şi cunoaşterii, nu se circumscrie nici panteismului (şi cu atât mai puţin deismului), nici concepţiei cunoscută ca „religie raţională”, iar, după Kant, „credinţă raţională” („în limitele simplei raţiuni”), funcţionând prin valoarea ei morală.

Hegel nu reproduce forma textului biblic, ci caută o altă formă, prin care să-i dezvăluie înţelesul pentru un alt context (al „Raţiunii pure” – criteriu de ordonare a lumii, după un plan, şi de cunoaştere de către om a sensului vieţii sale).