Ieri, 9 iunie 2013, am
participat, fiind invitat ca fost diriginte al unei clase de a XII-a, la
aniversarea a douăzeci de ani de la absolvirea Liceului Teoretic „Mihai
Viteazul”, din Slobozia. A fost o întâlnire a întregii promoţii (aceea care a
absolvit liceul în 1993).
Conform tradiţiei, întâlnirea aniversară
s-a desfăşurat în două etape: etapa din cadrul şcolii, în care diriginţii au
citit numele celor înscrişi în cataloagele respective, verificându-se astfel
prezenţa foştilor elevi, etapă în care cei prezenţi (profesori, foşti elevi) au
prezentat succint evenimentele importante din ultimii 20 de ani ai vieţilor lor,
şi etapa „petrecerii” de la restaurant.
Am fost puternic impresionat de
performanţele profesionale ale unora dintre foştii elevi, dar cel mai mult mi-a
plăcut calitatea umană a tuturor foştilor elevi. Am simţit că relaţiile
colegiale dintre ei sunt încă vii, iar faţă de profesori au manifestat o
preocupare aproape fiască (filială).
În timpul „petrecerii” s-au
proiectat imagini filmate la banchetul de absolvire, acum 20 de ani. Mă uitam la
imaginile proiectate, mă uitam şi la ei, cei de după 20 de ani. Timpul şi-a pus
amprenta şi pe ei, pe unii mai apăsat, pe unii mai superficial. Iar imaginile
filmate nu cred că le-au indus melancolie. Explicabil, ei sunt oameni de
aproximativ 38 de ani, sunt încă tineri, puternici, frumoşi. Poate peste cinci
ani, sigur peste zece ani vor deveni melancolici privind înregistrările filmate
la aniversările anterioare. Atunci se vor afla în panta coborâtoare a vieţii
lor.
La un moment dat am văzut imagini
cu mine şi cu soţia mea, de acum 20 de ani. M-a luat în stăpânire o melancolie
care m-a făcut să nu mai am plăcerea „petrecerii”, a dansului. Am o fire
păcătoasă, am tendinţa de a vedea doar partea goală a paharului. În mine pesimismul
domină optimismul. Probabil că în timpul banchetului de acum 20 de ani mă
gândeam cu tristeţe la banchetul promoţiei mele de absolvire a liceului. Îmi
cunosc firea, dar nu pot să mi-o schimb, aşa cum nu pot sări peste propria-mi
umbră. Aş vrea ca măcar din când în când să pot accesa butonul horaţian „Carpe
diem!”, dar nu mi-e la îndemână.
Totuşi, într-o măsură, mi-am
diminuat tristeţea privindu-i pe ei: erau tineri, frumoşi, entuziaşti. Îşi
trăiau cu plăcere clipa. Ei, cei ale căror performanţe profesionale şi umane
m-au impresionat. M-am gândit că lecturile filozofice, oricât de bogate şi de
profunde, nu sunt o condiţie suficientă pentru a avea acces la trăirea în
fericire a vieţii. Cred că mai este ceva, ceva pe care nicio filozofie nu ţi-l poate
revela. Poate că ei ştiu, poate că ei accesează acel ceva. Dar n-am avut
curajul să-i întreb. Probabil că m-ar fi bănuit de ipocrizie cu ifose
filozoficeşti, ori m-ar fi bănuit de dezechilibru psihic. M-am temut că-i
indispun. Ar fi fost o mare greşeală.
Am să închei cu o anecdotă. Cred
că am citit-o într-un text marxist. O redau într-o formă modificată.
Un filozof recurge la serviciul
unui luntraş, pentru a-l trece pe malul opus al unei ape curgătoare. În timp ce
înaintau cu barca spre mijlocul apei, între ei are loc următoarea discuţie:
Filozoful: Luntraşule, cunoşti
ontologia ?
Luntraşul: nu.
Filozoful: Atunci viaţa ta e irosită
pe sfert. Dar etica o cunoşti ?
Luntraşul: nu.
Filozoful: Atunci viaţa ta e
pierdută pe jumătate.
Între timp barca ajunge la
mijlocul apei, curentul puternic răstoarnă barca şi cei doi ajung în apă.
Luntraşul strigă: Filozofule,
ştii să înoţi ?
Filozoful: Nuuuu !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu