duminică, 9 iunie 2013

După douăzeci de ani de la absolvirea liceului

Ieri, 9 iunie 2013, am participat, fiind invitat ca fost diriginte al unei clase de a XII-a, la aniversarea a douăzeci de ani de la absolvirea Liceului Teoretic „Mihai Viteazul”, din Slobozia. A fost o întâlnire a întregii promoţii (aceea care a absolvit liceul în 1993).
Conform tradiţiei, întâlnirea aniversară s-a desfăşurat în două etape: etapa din cadrul şcolii, în care diriginţii au citit numele celor înscrişi în cataloagele respective, verificându-se astfel prezenţa foştilor elevi, etapă în care cei prezenţi (profesori, foşti elevi) au prezentat succint evenimentele importante din ultimii 20 de ani ai vieţilor lor, şi etapa „petrecerii” de la restaurant.
Am fost puternic impresionat de performanţele profesionale ale unora dintre foştii elevi, dar cel mai mult mi-a plăcut calitatea umană a tuturor foştilor elevi. Am simţit că relaţiile colegiale dintre ei sunt încă vii, iar faţă de profesori au manifestat o preocupare aproape fiască (filială).
În timpul „petrecerii” s-au proiectat imagini filmate la banchetul de absolvire, acum 20 de ani. Mă uitam la imaginile proiectate, mă uitam şi la ei, cei de după 20 de ani. Timpul şi-a pus amprenta şi pe ei, pe unii mai apăsat, pe unii mai superficial. Iar imaginile filmate nu cred că le-au indus melancolie. Explicabil, ei sunt oameni de aproximativ 38 de ani, sunt încă tineri, puternici, frumoşi. Poate peste cinci ani, sigur peste zece ani vor deveni melancolici privind înregistrările filmate la aniversările anterioare. Atunci se vor afla în panta coborâtoare a vieţii lor.
La un moment dat am văzut imagini cu mine şi cu soţia mea, de acum 20 de ani. M-a luat în stăpânire o melancolie care m-a făcut să nu mai am plăcerea „petrecerii”, a dansului. Am o fire păcătoasă, am tendinţa de a vedea doar partea goală a paharului. În mine pesimismul domină optimismul. Probabil că în timpul banchetului de acum 20 de ani mă gândeam cu tristeţe la banchetul promoţiei mele de absolvire a liceului. Îmi cunosc firea, dar nu pot să mi-o schimb, aşa cum nu pot sări peste propria-mi umbră. Aş vrea ca măcar din când în când să pot accesa butonul horaţian „Carpe diem!”, dar nu mi-e la îndemână.
Totuşi, într-o măsură, mi-am diminuat tristeţea privindu-i pe ei: erau tineri, frumoşi, entuziaşti. Îşi trăiau cu plăcere clipa. Ei, cei ale căror performanţe profesionale şi umane m-au impresionat. M-am gândit că lecturile filozofice, oricât de bogate şi de profunde, nu sunt o condiţie suficientă pentru a avea acces la trăirea în fericire a vieţii. Cred că mai este ceva, ceva pe care nicio filozofie nu ţi-l poate revela. Poate că ei ştiu, poate că ei accesează acel ceva. Dar n-am avut curajul să-i întreb. Probabil că m-ar fi bănuit de ipocrizie cu ifose filozoficeşti, ori m-ar fi bănuit de dezechilibru psihic. M-am temut că-i indispun. Ar fi fost o mare greşeală.
Am să închei cu o anecdotă. Cred că am citit-o într-un text marxist. O redau într-o formă modificată.
Un filozof recurge la serviciul unui luntraş, pentru a-l trece pe malul opus al unei ape curgătoare. În timp ce înaintau cu barca spre mijlocul apei, între ei are loc următoarea discuţie:
Filozoful: Luntraşule, cunoşti ontologia ?
Luntraşul: nu.
Filozoful: Atunci viaţa ta e irosită pe sfert. Dar etica o cunoşti ?
Luntraşul: nu.
Filozoful: Atunci viaţa ta e pierdută pe jumătate.
Între timp barca ajunge la mijlocul apei, curentul puternic răstoarnă barca şi cei doi ajung în apă.
Luntraşul strigă: Filozofule, ştii să înoţi ?
Filozoful: Nuuuu !
Luntraşul: Atunci viaţa ta e pierdută în întregime!
























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu