Poate că unii dintre cititorii mei cred că mi-am pierdut
minţile, devenind fan al lui Erdogan. Este o impresie greşită. Nu sunt un fan
al lui Erdogan. Dar, în această perioadă, în care maşinăria manipulării
lucrează la turaţia maximă în sensul linşării meditice a lui Erdogan, eu simt
nevoia să evidenţiez aspecte pe care propaganda oficială vrea să le ascundă sub
tone de dejecţii. Şi nu acord nimănui cec în alb. Nu este exclus ca acest
Erdogan să facă greşeli cu urmări zonale sau chiar planetare deosebit de grave.
Dar acum există în politica lui aspecte pozitive care merită evidenţiate. Eu nu
pot să pun botul la nutreţul ăsta otrăvit al propagandei. Mă întristează când
constat că mulţi oameni şi-au pierdut discernământul, devenind victime ale
propagandei de felul celei prin care ni se urla în urechi că Ceauşescu trăia în
palat, că îşi injecta sânge de copii, că avea conturi în bănci străine.
Priviţi, propaganda încearcă să-l discrediteze pe Erdogan spunând că trăieşte
în palat, că nevestei lui îi place luxul! Păi ăla este Preşedintele Turciei! La
noi, palate au şi maneliştii, palate au şi ţiganii care au cerşit ori au furat
în Occident, palate au toţi şmecherii ăia, de felul lui Videanu, care s-au
aşezat în jurul lacului Snagov, iar luxul îi place şi Elenei Udrea şi nevestei
lui Iohannis!
Celor care nu împărtăşesc opţiunile mele politico-ideologice
le recomand să nu citească ce scriu aici, căci este posibil să le facă rău
lectura. Când e vorba de opţiuni politico-ideologice, e vorba de judecăţi
subiective.
Recunosc, am o doză de simpatie pentru Erdogan, deoarece
eunucii care au condus România după Marea Păcăleală din 1989 mi-au provocat
frustrări. Nu trebuie să fii super-analist, trebuie doar să nu fii imbecil
pentru a observa că aceşti conducători, de acolo, din vârf, ne-au fost impuşi,
pentru că erau indivizii care serveau cel mai bine interesele Păpuşarilor. Vor
spune că noi i-am ales. Da, într-o măsură suntem şi noi vinovaţi, avem
conducătorii pe care-i merităm. Dar am fost nevoiţi să alegem dintre cei pe
care ni i-au impus EI.
Dintre cei care au fost Preşedintele României, Ion liescu a
fost, totuşi, cel mai bun. Cel mai bun dintre cei răi. El ne-a recomandat să nu
desfiinţăm asociaţiile din agricultură, el ne propunea modelul suedez şi el a
fost atacat virulent de către intelectualii plătiţi de Soros atunci când a spus
că noi ar trebui să construim o „democraţie originală”. Actul său cel mai
curajos a fost chemarea minerilor pentru a asana Piaţa Universităţii. Prin asta
se aseamănă cu Erdogan. Probabil că, dacă ar auzi această comparaţie, Iliescu
ar strâmba din nas. De fapt, din frică, el a negat că ar fi chemat minerii.
Marii conducători asta au făcut: când patria, când democraţia au fost în
primejdie, au chemat poporul în ajutor. Ceauşescu a încercat şi el, dar între
el şi popor se căscase o prăpastie, de aceea poporul nu numai că nu i-a sărit
în ajutor, dimpotrivă, s-a răsculat împotriva lui. Dacă ar fi să găsesc o
poreclă pentru Ion Iliescu, i-aş spune Trahanache (de la „trahana” – ştia nenea
Iancu să-şi boteze personajele!).
Emil Constantinescu a fost o spumă cu aspect înşelător de
intelectual, un individ care-şi studia gesturile în oglindă şi care a apăsat
până la maxim pedala discursului anticomunist, devenit o modă. A avut aceeaşi
factură de slugă faţă de Păpuşari. Şi-a pătat mâinile cu sânge sârbesc,
permițând avioanelor NATO să survoleze spaţiul nostru aerian, pentru a-i
bombarda pe sârbi, deşi România nu era membră a NATO.
Traian Băsescu a fost cel mai rău, a împins cinismul,
trădarea de patrie şi de neam până la dimensiunea diabolică. Satrap în raport
cu propriul popor, prestator de felaţii în raport cu Stăpânii lui. El este cel
care a declarat că, decât să sugă p... la mai mulţi licurici mici, preferă să
sugă p... Marelui Licurici. Şi a supt-o. O suge şi acum. Am scris cândva, când
Băşescu era în cădere liberă, când reuşise să focalizeze ura majorităţii
acestui popor, că va veni o vreme când Băşescu se va întoarce pe cal alb şi va
fi întâmpinat cu ovaţii de către românaşii mei. Iată că acum Băşescu şi-a făcut
un nou partid şi a început să spună, chipurile în glumă, dar cu scopul viclean
de a ne obişnui cu gîndul, că el personifică viitorul premier al României!
Klaus Iohannis este el care excelează ca personaj şters. Dar
este periculos prin faptul că tace şi face, face ce i se spune în cască. A
primit ordin să dea cu băţul prin gardul ruşilor, a dat. Are aceeaşi
mentalitate de slugă şi nu se fereşte s-o declare: „Decât slugă la ruşi, mai
bine slugă la americani”!
Erdogan a chemat poporul ca să apere ordinea de drept,
atacată de militari telecomandaţi din afara Turciei. Enunţul care a fost şi
normă juridică în Turcia, „Armata este garantul Constituţiei, garantul
democraţiei” este pe cât de absurd, tot pe atât de perfid. „Garantul
democraţiei” împotriva poporului?! Sunt scârbit când constat că unii românaşi
sunt iritaţi de faptul că Erdogan a îndrăznit să mişte în front, în faţa
Marelui Licurici. „Auzi, domnule, ce tupeu, ce neruşinare! Cum să accepţi un
asemenea comportament faţă de stăpânul absolut al NATO?! Este o blasmefie!” Sărmani
românaşi, voi, care v-aţi obişnuit cu liderii-preşuri ai voştri, aşa se face
Istorie! Priviţi, Marele Licurici i se adresează cu respect lui Erdogan. Dar
îşi şterge pantofii pe preşurile noastre. Încercaţi să pricepeţi: atitudinea
lui Erdogan face mai mult bine pentru NATO decât toate linguşelile voastre,
pentru că-l trezeşte pe Marele Licurici din beţia puterii absolute şi prin
faptul că resuscitează spiritul camaraderesc în NATO!