duminică, 6 august 2017

Dacă dragoste nu e, nimic nu e!

A avut parte de o copilărie nefericită, cu un tată aspru, care-l punea în fața unor cerințe exagerate pentru un copil și care-l pedepsea inclusiv prin bătaie. Odată, copilul de atunci, tatăl meu de acum, a sustras de la  tatăl lui un săpun, care ”mirosea frumos”, și a mers cu el la școală. Taică-său, după ce i-a aplicat pedeapsa corporală, i-a legat săpunul de gât și l-a plimbat prin toată școala, spre amuzamentul copiilor. Pe când eram deja adult, tata mi-a spus, cu un zâmbet schițat pe figură, o frază care exprima și un fel de fatalitate, dar și un fel de scuză: ”Tatăl lui l-a bătut pe el, el m-a bătut pe mine, eu te-am bătut pe tine, tu îl bați pe Marian…”. La vârsta de treisprezece ani a rămas orfan de tată și cu o mamă care nu se putea mișca, din cauza afecțiunii picioarelor. Practic era capul familiei. Putea să urce singur plugul în căruță, așa a făcut și o hernie, cu ”ieșirea mațelor” când și când, hernie care i-a fost tratată chirurgical abia pe la vârsta de 45-50 de ani.
Tinerețea nu i-a fost mai fericită. Era căsătorit când a fost trimis pe front. A mers cu războiul până în Munții Tatra, unde a fost împușcat în picior cu un cartuș ”Dum-Dum” (care făcea a doua explozie când lovea ținta). Chirurgii au vrut să-i amputeze piciorul, dar el a refuzat, spunând că dacă Dumnezeu va vrea să trăiască, va trăi, dacă nu, nu. A rămas cu o concavitate în picior, în care puteam să bag pumnul meu de copil. Deși avea piciorul acela curbat și mai scurt, a muncit toată viața, inclusiv în agricultură. În timpul colectivizării forțate a fost trecut pe lista ”chiaburilor”. Odată, când cei care ridicau produsele sub formă de ”cotă”, nu i-au mai lăsat nimic din recoltă, taică-meu a fugit la biserică și ”a tras clopotul” ca pentru incendiu. Când s-au adunat oamenii, le-a spus ce a pățit. Sub presiunea mulțimii, cei care strângeau ”cotele” i-au mai lăsat ceva din recoltă.
Copilăria mea fost asemănătoare cu a lui. Îmi amintesc de sarcina de a uda grădina. Aveam paisprezece ani și trebuia să umplu în fiecare seară ”tocitoarea” cu cele 100 de găleți cu apă, apoi să scurg apa, cu un furtun, pe vaduri. De câte ori nu am îndeplinit sarcina am primit sfânta bătaie. Ultimul băț l-am primit pe spinare la vârsta de 18 ani, când, în pijamale fiind, am ”dormit” într-un vagon de tren staționat în gară.
Târziu, când tata a îmbătrânit și au început bolile să-l roadă (adenom de prostată, diverticuli esofagieni, probleme cardiace și altele) și a trebuit să-l ajut și eu cu ce am putut, mi-am dat seama că răutățile lui sunt consecințele mentalității care i-a fost indusă prin educația primită. Ne-am împăcat. De când a aflat că sunt bolnav se roagă la Dumnezeu pentru sănătatea mea.
Acum are 96 de ani. Cu greu, am găsit un bărbat priceput care să-i facă menajul și să-i dea medicamentele necesare. Din nefericire, azi am primit un telefon prin care am fost anunțat că tata a căzut și nu se mai poate deplasa. A fost dus la spital, i-au făcut radiografie și au stabilit că are dislocare de șold și, undeva mai jos, o fisură. Eu sunt la București. Fac ”naveta” între locuința fiicei mele Valentina și spitalul Fundeni, unde sunt tratat pentru leucemia care m-a afectat în luna iunie 2017. Tata a fost însoțit la spital de o verișoară a mea, respectiv nepoată de soră a tatălui meu, ea însăși bătrână și operată de cancer la sân. Medicul i-a cerut să semneze pentru asumarea răspunderii în vederea operației. Ea m-a sunat la telefon pe mine. Parcă m-a lovit cu un ciomag în cap! În 5 minute trebuia să decid. Inițial am gândit că un bătrân de 96 de ani, cu organismul uzat, nu poate rezista la operație și, în consecință, să-l ducă acasă. Dar pe cine să găsesc să stea tot timpul cu el, ca menajeră și ca infirmieră? Apoi m-am gândit că e mai bine să stea în spital, poate între timp ne vine un gând mai bun.
Dacă aș fi sănătos, mi-aș putea îndeplini datoria de fiu față de tatăl meu!
În situația nenorocită în care mă aflu, două idei mă preocupă:
- ideea ”repetabilei poveri”
- și gândul care apare la Apostolul Pavel și care a fost exprimat de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni astfel: Dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Epistola întâi către Corinteni a apostolului Pavel:

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=13&id=12

POST-SCRIPTUM

Cei trei ”copii” ai tatălui meu (cele două fiice - Aurora, Isabela - și subsemnatul) suntem neputincioși pentru a acționa direct în vederea rezolvării problemei de sănătate a părintelui nostru. Din fericire, ”generația următoare”, copiii noștri, a preluat inițiativa. Fiecare dintre ei, în moduri și cantități diferite, a avut, cândva, un ”beneficiu” de la tata (nu neapărat în sensul economic). Oana, fiică-mea, i-a contactat telefonic pe verișorii ei (Răzvan și Florian, fiii Aurorei, Octavian, fiul Isabelei), au discutat despre situația tatălui meu și au decis că e mai bine pentru el să fie operat.

Da, mai există dragoste, deci nu este totul pierdut!


Tata, când avea 94 de ani

joi, 6 iulie 2017

Când moartea ta se instalează deja în mințile celor din jur

          Azi m-a sunat la telefon o rudă apropiată. M-a întrebat despre starea mea de sănătate și m-a îndemnat să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Nu mă îndoiesc de buna ei intenție, de a-mi asigura șansele pentru viața veșnică, dar m-am gândit la o anumită semnificație a acestui îndemn: aceea că aripile morții fâlfâie lângă mine.

          ”Nespovedit și neîmpărtășit” - am auzit de multe ori, în biserică, aceste cuvinte care par mai grele decât o lespede pe un mormânt. Există oameni pentru care satisfacerea unor exigențe religioase este atât de importantă încât neîndeplinirea lor pune o pată de întuneric asupra celui care a fost. Este trist să constați că grija pentru formalismele religioase estompează sentimentele față de omul care se duce sau care a fost. Știu, mulți credincioși vor dezaproba cuvintele și gândurile mele.

          Îmi amintesc o situație prin referire la care vreau să ușurez înțelegerea a ceea ce vreau să comunic. Soacră-mea, Ioana, era bolnavă de cancer în stadiul terminal. Socrul i s-a adresat cam așa: ”Fă, Ioană, tu te duci. Nu ne spui și nouă ce dorințe ai, ce ai vrea să facem?” Soacra s-a încruntat și nu a spus nimic.

joi, 8 iunie 2017

Rugăciune

RUGĂCIUNE

versuri: Octavian Goga ("Rugăciune")
muzica: Gheorghe Iovu ("Rugăciune")
slideshow: Valeriu Stănescu

LINK

marți, 6 iunie 2017

Efectele înspăimântătoare ale undelor electromagnetice asupra corpului uman!

          Am primit prin email următorul text:

"Săptămâna aceasta a fost susţinută o teza de doctorat în  România , la Clinica de Medicina Muncii din Cluj, iar  concluziile au fost  înspăimântătoare !  Studiul s-a  făcut utilizând tehnica de vârf la nivel mondial, cea  a  determinării chemoluminiscentei şi a  lipoperoxizilor. S-au studiat astfel efectele câmpurilor  electromagnetice (CEM) asupra  corpului uman, în  special cele produse  de telefonia mobilă, cuptoare  cu microunde, antene de telefonie mobilă, reţele de  înaltă tensiune.

TOATE PRODUC cancer, îmbătrânire  precoce, sterilitate la ambele sexe, nevroze, tulburări de somn, decalcifieri osoase, creşterea  coagulării, cataracta, tulburări endocrine etc.

ATENTIE !!! Convorbirile pe telefonul  mobil - cu cât mai lungi, cu atât  mai nocive, mai  ales la start, când testez apelul, "bipul" cu  telefonul la ureche.

S-a arătat cum vibraţiile  respective, cu telefonul la ureche, produc, la  trecerea prin medii cu densităţi diferite, concentrări şi  reflexii în  anumite zone, mai ales craniene.
Calota  craniană funcţioneaza ca o antenă parabolică cu concavitatea în jos, concentrând undele spre baza creierului,  afectând hipofiza şi tiroida şi cristalinul (risc  de cataractă).

Autorii studiului propun interzicerea pe  orice cale a utilizării  telefoniei mobile sub vârsta  de 14 ani ! De asemenea, dispozitivele tip hands-free  reduc semnificativ impactul CEM asupra creierului,  întrucât  telefonul mobil e ţinut mult mai departe de  calota craniană.

Cea mai periculoasa reţea este Cosmote,  care generează impulsurile cele mai puternice, 75% din  ele generează Zapp-ul, 33%   generează Vodafone şi   Orange , iar cel mai jos e  Digimobil-ul.

      Informati-vă rudele şi prietenii !
      Dr. Mihaela Claudia  Geladin"

Speranţe deşarte în vizita lui Iohannis în SUA

          Iohannis nu este omul care să poată reprezenta interesele României, nici prin însuşirile personale, nici prin resorturile prin care a fost pus în funcţie.
          În opinia mea, cei care susţin că Iohannis se va întoarce cu daruri de la Marele Licurici sunt sau naivi, sau propagandişti ai SUA.
          Eu cred că Iohannis se va întoarce cu avionul plin de sloganuri de felul:
- "România este un partener foarte important pentru SUA."
- "SUA garantează securitatea României, în situaţia în care Rusia este un mare pericol pentru România."
- "Dar securitatea costă, va trebui să facem eforturi pentru a o asigura."
          Vorbe, vorbe, vorbe. Şi mai mulţi americani pe aici, "pentru a ne asigura securitatea", pe cheltuiala noastră. Şi pentru a impune la conducere pe cei care îi servesc mai bine, din politichia românească.
          Donald Trump, de la care mulţi naivi aşteaptă minuni în politica mondială, nu poate fi decât o unealtă a sistemului industrial-militar al SUA, altfel va avea sfârşitul lui John Fitzgerald Kennedy. El va dori să dezmintă zvonurile potrivit cărora a fost impus ca Preşedinte al SUA de către Putin. Şi cea mai bună modalitate de a dezminţi este agresivitatea faţă de Rusia. Iar marionetele din politica românească sunt instrumentele necesare pentru a realiza scopul lui Trump.
          Într-o zonă în care ţările vor reducerea tensiunilor militare, România va fi oaia nebună. "Câştigul" nostru: vom fi în dezacord cu ţări vecine şi vom fi ţintă pentru Rusia, care se simte tot mai ameniţată de laţul NATO ce se strânge în jurul ei. Şi ca "bonus", dezavantajele economice ale unor relaţii inamice.
          Liviu Dragnea are o strategie mai înţeleaptă şi mai profitabilă pentru ţară, de exemplu prin ideea creării unei "dimensiuni economice" în relaţia specială cu SUA, în particular prin ideea renaşterii industriei româneşti de apărare. Fără o industrie de apărare proprie, România va fi total dependentă de Stăpînul care ne asigură "securitatea".

marți, 23 mai 2017

Cugetări din "Pavilionul canceroșilor", al lui Soljeniţîn

Rutină şi inedit în relaţia bărbat - femeie

„Aşa cum o bicicletă, o roată, dacă sunt cumva pornite, rămân stabile doar în mișcare, iar odată cu încetarea ei cad, aşa şi jocul dintre o femeie şi un bărbat, odată început, nu poate exista decât în măsura în care evoluează. Dacă pe ziua de azi nimic nu s-a schimbat faţă de ziua de ieri, jocul dispare.”

Fericire

„Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica.”

„Bineînţeles că fericirea nu este undeva, ci cu cineva (…).” (subl. mea, VS)

Înţelept

„Cu-adevărat înţelept e doar acela care se mulţumeşte cu puţin.”

Lagăre şi deportare

„Omul moare din cauza unei tumori – cum să trăiască atunci o ţară năpădită de lagăre şi deportare?”

Speranţa într-o minune salvatoare

„Oricât am râde de miracole câtă vreme suntem puternici, sănătoşi şi fericiţi, dar când viaţa ia o asemenea întorsătură, când firul se subțiază într-atât încât numai o minune ne mai poate salva, vom crede în această unică, excepțională minune!”

joi, 18 mai 2017

Amintire şi vanitate

Stanciu Gabriela:
Vă multumesc pentru accept. Domnule profesor, am fost eleva dumneavoastră, mi-ați predat economie şi filozofie. Economia nu s-a lipit de mine,
Valeriu Stănescu:
Ok
Stanciu Gabriela:
De filozofie m-ați îndrăgostit şi vreau să vă mulțumesc.
Valeriu Stănescu:
Cu plăcere. Ce mai faci? Cu ce te ocupi?
Stanciu Gabriela:
Mă ocup de copii care se află în familii substitutive, lucrez la protecția copilului.
Valeriu Stănescu:
O profesie generoasă.
Stanciu Gabriela:
Da. am început prin a lucra ca asistent social, iar acum mă formez ca psihoterapeut. Financiar nu e chiar generoasă, ca n-am fost bună la economie, dar îmi place.
Valeriu Stănescu:
Pe Costache Măndica (Steluța) o cunoști?
Stanciu Gabriela:
Da, am fost în clasă cu ea, ea e cea cu bluza roșie, eu cea cu o bretea. Lucrăm împreună.



Valeriu Stănescu:
Ce surpriză plăcută mi-ai făcut cu poza asta! Dă-mi amănunte! Mai ai poze şi cu mine?
Stanciu Gabriela:
Este o fotografie făcută la banchet, singura pe care o am cu dumneavoastră.
Valeriu Stănescu:
Ați fost colege la Liceul Teoretic?
Stanciu Gabriela:
Da, da. În clasă cu Steluța Costache, cu Laurențiu Barangă. Nedelcu mă chema.
Valeriu Stănescu:
Vreau şi eu copie după DVD. O fac în prezenţa ta, mă pricep, nu stric. Barangă a devenit prof. de filozofie. (...)
Stanciu Gabriela:
Da, ştiu că din liceu era preocupat de filozofie în mod special. Ne-am mai întâlnit cam de doua ori in ultimii 20 de ani (Laurențiu şi eu).
Valeriu Stănescu:
Ai filmarea de la banchet pe DVD?
Stanciu Gabriela:
Nu am, nici nu ştiu daca s-a făcut,  că eu la banchet m-am îndrăgostit de un băiat de la alta clasa şi am stat mai mult pe-afară. O să mă interesez pe la foștii colegi, dar nu cred că a filmat cineva. V-am văzut ieri în zona pieței şi am avut un impuls puternic să vin după dumneavoastră, dar n-am îndrăznit. M-a marcat frumos o întâmplare din liceu, cu dumneavoastră.
Valeriu Stănescu:
Trimite-mi, te rog, poza în formatul original pe adresa: [email] şi informații (clasa, perioada studiilor, cum se numeau fetele din poză). Sunt amator de suveniruri. Dacă mai ai amintiri, dă-mi şi mie, te rog.
Stanciu Gabriela:
O sa fac asta.
Valeriu Stănescu:
Mulțumesc.
Stanciu Gabriela:
Dacă vreți, vă dăruiesc şi fotografia mea originală, îmi pot face eu o copie.
Valeriu Stănescu:
Nu. Doar o scanez profesional şi, ca mulţumire, o multiplic (cadou). Sunt profesionist.
Stanciu Gabriela:
Ok. Ce frumos!
Valeriu Stănescu:
Ce întâmplare vreai să mi-o amintești? E de bine sau de rău? Că nu sunt perfect, am făcut şi eu multe greșeli.
Stanciu Gabriela:
Cu mine n-ați făcut. Mi-ați dat un 10 pe care nu-l așteptam, nici pe departe, şi m-ați făcut sa mă simt extraordinară.
Valeriu Stănescu:
Nu-l așteptai, dar dacă ţi l-am dat, sigur l-ai meritat. Nu m-am jucat cu notele.
Stanciu Gabriela:
La o lucrare despre "mitul izgonirii omului din Eden".
Valeriu Stănescu:
Înseamnă că ai observat că oamenii primordiali nu aveau liberul arbitru. Nu deosebeau între bine şi rău.
Stanciu Gabriela:
Lipsisem când ați predat lecția, nu știam că o să avem lucrare.
Stanciu Gabriela:
Şi am scris ce m-a tăiat capul. Da, am scris despre liberul arbitru, despre inițiativa femeii, cred că am fost chiar uşor feministă. Planul meu era să scriu doar ca să nu mă vedeți că nu scriu şi până se strâng lucrările să fac cumva să n-o dau.
Valeriu Stănescu:
Ha, ha! Căsătorită? Copii?
Stanciu Gabriela:
Stați să vă spun tot!
Valeriu Stănescu:
Bine!
Stanciu Gabriela:
Aşa mă luase valul la lucrarea aia, că n-am mai văzut ce se întâmpla în jurul meu. Când mă uit, dumneavoastră erați lângă mine, cu toate lucrările strânse teanc, așteptați în liniște să termin şi toți se uitau. Atunci mi-am dat seama că n-am încotro. Şi mi-am propus să chiulesc, iar la următoarea oră, când urma să le aduceți corectate, n-ați adus lucrările. În următoarea oră am chiulit degeaba.
Valeriu Stănescu:
Amuzant!
Stanciu Gabriela:
Dar într-o pauză m-ați văzut pe holul liceului, m-ați oprit, m-ați întrebat dacă eu sunt "Nedelcu", am confirmat şi mi-ați strâns mâna si m-ați felicitat. Am crezut că mă confundați.
Valeriu Stănescu:
O, ce frumos!
Stanciu Gabriela:
A fost o surpriză foarte mare că ați apreciat ce am scris eu acolo, nu-mi venea sa cred! În următoarea oră ați adus lucrările şi m-am ales cu singurul 10 din clasa.
Valeriu Stănescu:
Bravo!
Stanciu Gabriela:
A fost o încurajare extraordinară. Şi ca urmare mi-ați rămas în suflet şi îmi sunteți foarte drag.
Valeriu Stănescu:
Mă bucur, Gabriela, că ai o amintire plăcută cu mine. Mi-a făcut multă plăcere să citesc ce ai scris.
Stanciu Gabriela:
Şi eu mă bucur mult c-am putut sa va spun asta.
Valeriu Stănescu:
Ținem legătura!
Stanciu Gabriela:
Cu drag.
Valeriu Stănescu:
Să-mi spui când ne putem întâlni ca să-mi împrumuți poza. Poate mai găsești. Le restitui, pe cuvânt de onoare. Poate există şi DVD cu filmarea. Doar copiez, în prezenţa proprietarului.
Stanciu Gabriela:
În cursul săptămânii viitoare. Vorbim şi vedem. Poate ieșim la o cafea, dacă doriți. Fac cinste.
Valeriu Stănescu:
Eşti simpatică! Bine.
Stanciu Gabriela:
Multumesc!
Valeriu Stănescu:
Dai tu un semn.
Stanciu Gabriela:
Ok. Mă bucur că am vorbit. Vă doresc o zi frumoasa!
Valeriu Stănescu:
Îmi dai voie să postez ceea ce mi-ai scris? E o dovadă de vanitate din partea mea, dar... "sunt om şi nimic din ce este omenesc nu mi-e străin", inclusiv vanitatea, fudulia, orgoliul.
Stanciu Gabriela:
Da, cu mare drag!
Valeriu Stănescu:
Numai dacă vrei. Dacă vrei să omit ceva, spune-mi şi omit.
Stanciu Gabriela:
E în regulă.
Valeriu Stănescu:
Mulțumesc! Pun și poza.
Stanciu Gabriela:
Şi eu vă mulțumesc.
Valeriu Stănescu:
La revedere!
Stanciu Gabriela:

la revedere!

miercuri, 3 mai 2017

Radu Beligan - Bucuriile mărunte ale vieţii

Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu are parte de marile recompense: Premiul Nobel, Premiul Oscar, medalia olimpică de aur şi aşa mai departe.

Dar micile plăceri ale vieţii sunt la îndemâna tuturor: o bătaie prietenească pe umăr, un sărut pe obraz, prinderea unui crap de două kilograme, o Lună plină, un loc liber ca să-ţi parchezi maşina, un foc care arde în vatră, o masă bună, un apus de Soare magnific. 

Nu vă încăpăţânaţi să cuceriţi marile premii, mulţumiţi-vă cu bucuriile mărunte, ele există pentru fiecare din noi, din plin.


Cancerul ca situaţie limită

Link

miercuri, 26 aprilie 2017

Despre un anume fel de fericire

          Sunt în Bucureşti, la fiică-mea Valentina. Robin, nepotul cel mic, m-a adus aici, într-un părculeţ. El se plimbă cu bicicleta, eu mă simt conectat prin toate simţurile la Mama Natură. În jurul meu freamătă Viaţa. Sunt un apolinic. Razele Soarelui mă alintă, adierea mă răcoreşte, când razele mă sărută prea fierbinte.
          Simt o stare de bine. Dar demonul teoretizării mă ispiteşte şi acum. Mă întreb dacă această plăcere organică este fericire. Starea de bine se manifestă, evident, şi în vegetaţia care "râde" la Soare, şi în insectele care zboară, şi în copiii care se joacă. Poetul ar spune că şi copiii, şi plantele, şi insectele sunt fericiţi. Oare? Şi eu, şi păpădia din faţa mea suntem fericiţi? Poate că, dacă aş fi într-o somnolenţă, starea mea de bine s-ar asemăna cu starea de bine a păpădiei. Dar eu simt că plăcerea organică nu mi-e de ajuns. Am nevoia de a exprima în cuvinte ceea ce trăiesc, nevoia de a răspunde la întrebarea "Este, aceasta, fericire?" Cred că fericirea este o trăire exclusivă a omului, căci ea implică şi o dimensiune culturală (conceptualizare, valorizare). De la starea însoţită de simplul gând "Sunt fericit!", până la introspecţiile generatoare de tratate filozofice despre fericire, toate fericirile implică aspectul conştientizării, al conceptualizării, al valorizării.
          Nu ştiu alţii cum sunt (cum ar spune Humuleşteanul), dar eu cred că fericirea nu este deplină fără a fi comunicată. Fireşte, sunt momente în care avem nevoia de a fi siguri, dar starea de bine, pe care o conştientizăm deja în acele momente, simţim nevoia să o comunicăm altor fiinţe umane, prin diferite limbaje: prin tandreţe, printr-o poezie, printr-o piesă muzicală, printr-un tablou de natură, printr-un eseu etc. Nu-mi pot imagina că omul care ştie că este ultimul de pe planetă ar putea fi pe deplin fericit. Cel mult, o posibilă stare de bine a lui ar putea fi trăită ca fericire numai dacă el ar avea speranţa că mesajul său, prin care exprimă trăirea sa, ar putea ajunge la o altă fiinţă capabilă de a-l recepţiona.
          Cineva spunea, pe bună dreptate, cam aşa: Singur, omul este ceva nedesăvârşit; îi trebuie un al doilea ca să fie fericit.

marți, 25 aprilie 2017

În viaţă, trebuie să acordăm prioritate lucrurilor celor mai importante

(după Frederic Fanget, Sensul vieții, Editura Trei, 2008, pp. 14-15)

A fost odată un profesor de psihologie bătrân și înțelept, având experiența unei vieți îndelungate pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu. Într-o zi, la unul dintre cursurile sale, a așezat pe biroul său un vas mare din sticlă şi un săculeț cu pietre de râu, după care s-a adresat elevilor săi cu următoarele cuvinte: „Vom realiza azi un experiment”. După care a început să pună piatră după piatră în vas. După ce l-a umplut, a ridicat privirea spre auditoriu şi a pus următoarea întrebare: „Este plin vasul?” Toată lumea a răspuns afirmativ. După câteva secunde a continuat: „Aşa o fi?” După aceea, a luat de sub birou un recipient cu pietriș pe care l-a turnat minuțios peste pietrele din vas amestecând totul, astfel încât pietrișul s-a răspândit printre pietre. Apoi profesorul a adresat o altă întrebare auditorului său: „Este plin vasul?” A primit același răspuns afirmativ. „Bine”, a continuat bătrânul profesor. De astă dată a luat de sub biroul său o găletușă cu nisip pe care a vărsat-o în vas. Nisipul a umplut spațiile libere care mai rămăseseră printre pietriș şi pietre. A întrebat apoi din nou. „Acum este plin vasul?” Un nou răspuns afirmativ, de data aceasta mai timid. „Sunteți absolut siguri de acest lucru?”, a întrebat profesorul. După care a luat un urcior cu apă umplând ochi vasul.

                Ridicând din nou privirea către auditoriul său, profesorul a spus următoarele: „Iată ce am vrut să demonstrez cu acest experiment: dacă nu punem mai întâi pietrele în vas, nu va încăpea niciunul dintre celelalte elemente". S-a făcut liniște în toată sala. Apoi el a continuat: „Imaginați-vă că acest vas reprezintă viața voastră. Din ce pietre este alcătuită viața voastră?” Răspunsurile au fost variate: „Familia”, „Împlinirea propriilor vise”, „Prietenii”, „Iubiții/iubitele”, „Să faci ce-ți place”, „Apărarea unei cauze” etc. „Rețineți, a continuat bătrânul profesor, dacă nu puneți mai întâi pietrele, acordând în schimb prioritate pietrișului şi nisipului, riscați să vă distrugeți viața. De aceea, puneți-vă mereu întrebarea: Care sunt pietrele de temelie din viața mea? După ce ați răspuns la această întrebare, începeți cu ele.” Şi cu un gest al mâinii, bătrânul profesor i-a salutat pe elevi şi a părăsit sala. 

luni, 6 februarie 2017

Conflict şi criză a valorilor


În 1997 am publicat articolul "Criza valorilor" (în revista „Tribuna învăţământului” nr. 365, p.5), articol în care evidenţiam aspecte ale crizei valorilor determinate de transformarea societăţii româneşti, începută în dec. 1989.

Articolul poate fi citit aici .

În opinia mea (care nu se bazează pe o cercetare ştiinţifică), chiar şi actualul conflict, care la prima vedere pare a fi între Guvernul Grindeanu şi protestatarii care vor înlăturarea acestui guvern, are la bază tot o criză a valorilor. Ceea ce deosebeşte şi opune cele două tabere nu sunt diferenţele de niveluri de cultură (există atât analfabeţi, cît şi elite intelectuale în ambele tabere), nu vârstele medii (deşi, într-o măsură, conflictul se manifestă şi ca un conflict între generaţii), ci conflictul valorilor. Simplificând, opinez că în principal este un conflict între valorile conexate cu naţionalismul şi valorile conexate cu globalismul promovat de marele capital mondial.

O tabără s-a constituit, în principal, din cei care au votat pentru PSD şi ALDE în cadrul ultimelor alegeri parlamentare. Aceşti oameni au fost atraşi de programul de guvernare care promovează un naţionalism-moderat, prin măsuri care vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor şi susţinerea capitalului autohton, vitregit, până acum, în comparaţie cu marele capital trans-naţional. Membrii acestei tabere sunt, de regulă, oameni mai în vârstă, care au contribuit prin munca lor la construirea României moderne (1945-1989). Sunt oameni pentru care "patria", "economia naţională (fabrici, uzine etc.)", "identitatea de român", "suveranitatea şi independenţa", "tradiţia", "etosul popular", "stabilitatea şi liniştea" constituie, încă, repere valorice. Prin opţiunile şi comportamentul lor, ei manifestă şi un fel de conservatorism. În această tabără se includ, în afară de activişti ai partidelor respective, pensionari, salariaţi, sindicalişti şi unii întreprinzători autohtoni.

Tabăra cealaltă, a protestatarilor care contestă guvernul Grindeanu, este alcătuită, de regulă, din "oamenii noi", mai tineri, instruiţi şi educaţi prin Şcoala şi mass-media de după 1989, oameni care nu sunt interesaţi de valorile naţionalismului,  valori pe care le consideră "comuniste", "ceauşiste". Ubi bene, ibi patria. Valorile lor fundamentale sunt altele: un job bun, salariu ca în Occident, autoturism, circulaţie liberă etc. Orizontul lor este european şi global. Cultura şi limbajul lor, morala şi comportamentul sunt corcite, cosmopolite. Sunt oameni cu un individualism pragmatic, ei reproşează ţării de baştină că nu le oferă condiţii pentru a munci şi trăi cum ar vrea sufletele lor, problema "Ce oferi tu ţării tale?" pentru ei nu există.  Reflexivitatea şi dimensiunea critică a conştiinţei  nu sunt dezvoltate ("omul unidimensional" despre care scria Marcuse). Ei devorează informaţii, dar nu caută sensuri. În schimb, inventivitatea şi adaptabilitatea sunt însuşiri pregnante, care îi transformă în "roboţi joviali", performanţi în a umfla cu profit conturile patronilor. Această tabără este susţinută de marile firme care au acaparat economia României şi care-şi văd ameninţate interesele prin prevederile programului guvernului Grindeanu. Există informaţii că aceşti protestatari sunt susţinuţi prin reducerea programului zilnic de lucru, prin alimente, articole de îmbrăcăminte şi chiar cazare. Steven Van Groningen, bossul băncii Raiffeisen, a fost văzut printre cei care protestează împotriva guvernului. Caracterul ordonat al protestelor a sute de mii de oameni, comparabil cu al trupelor militare, resping caracterul spontan al protestelor şi permit ipoteza unui centru de comandă, eventual din partea unor instituții ale statului, controlate de marele capital mondial.

Bineînţeles, analiza mea a încercat să surprindă câteva aspecte esenţiale. În realitate, fenomenele sunt mai complexe. De exemplu, în fiecare tabără sunt şi "rătăciţi" sau oameni care participă prin solidaritate de familie, ori de breaslă, nu neapărat prin concepţii clare.

O încercare de concluzionare în termenii raporturilor vechi-nou, regres-progres ar fi abuzivă. Aici vorbim de valori, de oameni. În domeniul tehnic, de exemplu, putem opta cu uşurinţă pentru o maşină mai performantă, trimiţând-o la topit pe cea veche. Când e vorba de oameni, nu avem voie să trecem cu şenilele noului peste valori care constituie piloni ai existenţei lor.

duminică, 29 ianuarie 2017

A trăi viaţa

          A trăi viaţa nu înseamnă, pur şi simplu, a vieţui. Omul nu este doar o vieţuitoare, el nu se confundă cu fiinţa lui biologică, ci îşi trăieşte viaţa numai situându-se în universul valorilor.
          Putem defini omul ca fiind animalul care-şi pune probleme. Mai devreme ori mai târziu, mai rar ori mai des, spontan sau metodic, fiecare fiinţă care merită numele de om se întreabă: "Cum este bine să-mi trăiesc viaţa?"
          Nu ne naştem cu ştiinţa unei bune trăiri a vieţii. Expresii precum "Şcoala vieţii", "Arta de a trăi" sugerează că învăţăm să trăim. "Viaţa este o muncă, un meşteşug pe care trebuie să te osteneşti să-l înveţi", scria Balzac. Învăţăm să trăim prin educaţie, prin asimilarea de valori din societatea în care trăim, învăţăm din propria experienţă, dar şi din experienţa altora. Dar şcoala vieţii nu precede trăirea vieţii, învăţăm să ne trăim vieţile trăind. "Nu e carte să înveţi/Ca viaţa s-aibă preţ/Ci trăieşte, chinuieşte/Şi de toate pătimeşte/Ş-ai s-auzi cum iarba creşte" (Mihai Eminescu, "În zadar în colbul şcolii"). Sau cum spune un proverb persan: "Viaţa-i cel mai bun dascăl".
          S-a spus, în mod justificat, că diferenţa specifică a omului în raport cu animalele este că omul, înainte de a înfăptui ceva, îşi elaborează un scop, un proiect. Pentru om, trăirea propriei lui vieţi este cea mai amplă lucrare. Într-o exprimare metaforică, viaţa trăită conform unui proiect este o corabie condusă de timonier, alternativa fiind corabia în derivă.
          Drumul vieţii nu este un marş triumfal, ci un traseu pândit de capcane şi marcat de erori. Analizele pe care le facem ne impun să ne modificăm proiectul vieţii, ne determină să re-proiectăm. Cu cât bilanţul propriei vieţi este mai întârziat, cu atât mai intensă va fi suferinţa generată de conştientizarea erorilor: "Ucigător de dureroasă este situaţia în care se găseşte omul când, după ce a străbătut ca un zănatec drumul vieţii, îşi dă seama, privind pentru prima dată în urmă, că a săvârşit neghiobii de neşters" (Balzac). Personajul principal din filmul "Magnatul" (interpretat de Dorel Vişan), bolnav de cancer, îşi spune: "Nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc".
          Dincolo de deosebirile dintre modurile în care ne trăim vieţile, există un aspect important comun: nevoia fiecăruia dintre noi de mulţumire sufletească obţinută din conştientizarea sensului (rostului) pe care l-a conferit propriei lui vieţi, prin felul în care a trăit-o. "A trăi în plenitudine, în aşa fel încât să ai conştiinţa că viaţa merită să fie trăită, înseamnă arta de a-ţi păstra echilibrul interior" (Ion Biberi, Arta de a trăi).