marți, 10 octombrie 2017

De la vise cu femei, la reflecții camilpetresciene

       
          În noaptea de dinaintea acestei zile am avut vise cu două femei care au fost în viața mea.
          Într-un vis se făcea că eram cu una dintre aceste femei într-un pat în care exista o singură pernă, dar o pernă suficient de mare pentru ca doi oameni să poată dormi comod pe ea. Femeia a tras perna în jumătatea ei de pat și s-a culcat. M-am apropiat, ușor, de ea, încercând să-mi fac și eu loc pe pernă. Dar femeia s-a răstit la mine: ”Stai mai departe, că ești prea fierbinte!
          În alt vis se făcea că mergeam printr-un hol în care era aglomerație. La un moment dat am zărit-o pe aceea despre care am scris că a fost profesoara mea de sex. M-a privit scurt, cu un fel de zâmbet ironic pe față, apoi și-a continuat drumul, în sensul opus celui al meu. Am întors capul după ea, privind-o din spate, și mi s-a părut mai scundă decât o știam.
          Nu știu cum ar interpreta Freud și urmașii lui psihanaliști aceste vise. Eu am propriile mele conexiuni și interpretări.
          Primul vis mă duce cu gândul la destăinuirile pe care un instalator din liceul în care am lucrat mi le făcea referitor la relația cu soția sa: îmi spunea că, și după mulți ani de căsnicie, ei mănâncă frecvent din aceeași farfurie. Despre femeia din visul cu perna îmi amintesc cel puțin două scene, cu invidie: într-una, era cu prietenul ei anterior, pe plajă la Amara, rezemându-și capul, într-o poziție intimă, de piciorul lui. În altă scenă o văd plimbându-se pe stradă cu mâna agățată de brațul lui. Niciodată nu s-a agățat de brațul meu, întotdeauna avea tendința să meargă cu unul-doi pași înaintea mea. Da, cred că am fost prea fierbinte pentru femeia aceea, sau ea a fost prea rece pentru mine.
          Îmi amintesc, femeii care mi-a apărut în al doilea vis îi spusesem că-mi poate relata din trecutul ei doar ce vrea, dar să nu mă mintă, căci în momentul în care voi constata minciuni majore relația noastră se va rupe. Mi-a spus că în viața ei au existat doar trei bărbați. Dar prima minciună majoră nu a întârziat să apară. Mi-a trimis, prin Messenger, o frumusețe de poezie, ”Declarație de avere”, ca și când ar fi fost scrisă de ea pentru mine. Primul lucru care mi s-a părut ciudat era că poezia părea a fi fost scrisă de un bărbat pentru o femeie. Am avut curiozitatea să caut, cu Google, dacă această poezie există în internet și am aflat că era scrisă de un anume Boris Ioachim. Am fost foarte supărat, dar ea s-a apărat cu o poveste potrivit căreia, totuși, poezia a fost scrisă de ea, dar a renunțat la dreptul de autoare în favoarea unui Boris Ioachim, bătrân de vreo 80 de ani (altă minciună), bolnav de cancer, care a rugat-o să-l lase să ofere poezia, ca și cum ar fi fost scrisă de el, unei femei pe care o iubea. Ulterior, eu și femeia din al doilea vis am ajuns să lucrăm pe același laptop. Astfel am descoperit că, înainte de relația cu mine, mai avusese un cont de Facebook, sub un alt nume, cont creat special pentru comunicarea cu un alt bărbat, al patrulea. Femeia pe care o credeam de o bogăție sufletească impresionantă se dovedea a fi doar o colecționară de bărbați pentru relații sexuale, folosind un limbaj șablonizat. O caracterizare precisă și concisă i-a făcut-o fiul ei, printr-o întrebare pe care mi-a adresat-o: ”Știți că mama mea este nimfomană?” Dar mai mult decât toate minciunile, m-a durut faptul că, după ce îmi declarase în mod repetat că sunt bărbatul pe care l-a așteptat o viață, la despărțire mi-a spus: ”Ai fost un coșmar pentru mine!
          Am fost îndrăgostit de multe ori. Dar niciodată nu am fost pe deplin fericit în dragoste. Asta mi-o explic prin faptul că nu sunt un om normal. Parcă sunt un personaj coborât din literatura lui Camil Petrescu, un om care a văzut jocul ielelor și nu mai este zdravăn la cap. De fapt, eu nu am fost îndrăgostit de femei reale, ci de fantasme create de mintea mea pornind de la femei reale. Mi-am dorit o iubire pe care nu o pot avea, pentru că nu este posibilă și chiar pentru că nu o merit, eu însumi fiind imperfect. Conștient fiind că sunt imperfect, am crezut că pot dobândi dreptul la o iubire specială prin sinceritate. M-am prezentat în fața femeilor pe care le-am iubit în toate detaliile ființei mele. Odată i-am vorbit unei femei despre nefericirea mea în dragoste. Replica ei a fost bășcălioasă: ”Ei, ce să-ți spun! Ești un geniu neînțeles!
          Experiența mea de viață mi-a dovedit că acest exces de ”nuditate” a creat saturație, plictiseală, la femeile cărora mă confesam. S-a întâmplat ceva asemănător cu rezultatul excesului de nuditate corporală. Pe vremea bunicilor mei, dacă o femeie își ridica fusta până la genunchi, bărbații care o priveau simțeau fierbințeli. Acum, dacă văd o femeie în costum de baie, bărbații nu mai simt fierbințeli. Există studii psihologice și statistici care conduc la concluzia că în societățile în care se face exces de nuditate corporală procentul de impotență (sexuală) în rândul bărbaților este mai ridicat. Cred că femeile vor să aibă sentimentul că mai au, întotdeauna, ceva de explorat, de cunoscut în ființa bărbatului pe care-l iubesc. Eu n-am știut să păstrez o zonă de necunoscut, de mister în ființa mea, care să mă facă interesant pentru curiozitatea feminină.
          Mă duce gândul la două concepții despre femeia iubită, exprimate de două personaje din piesa de teatru a lui Camil Petrescu intitulată Act venețian. Pietro Gralla a crezut că poate avea tot ceea ce-i poate oferi universul feminin prin ființa unei singure femei, Alta, dar ajunge să fie decepționat. Cellino are o concepție diametral opusă: ”Eu știu că femeia ideală există totuși pe lume și de aceea o caut. Dar mai știu că nu e într-o singură ființă, ci e risipită în toate femeile. Trebuie s-o aduni, luând de la fiecare câte ceva, de la sute și din sute de femei. Nu e una măcar, oricât de urâtă, care să nu  aducă mica ei contribuție la femeia pe care o caut. Greutatea cea mai mare este să rămâi lucid și să nu iei astfel de la o femeie mai mult decât ceea ce are cu adevărat frumos. Să te ferești de amăgeală. Dacă-ți place numai glezna unei femei, să nu te consideri obligat să-i adori și vocea, și inteligența.”
          Pesimist cum sunt, închei cu o replică a aceluiași Cellino: ”Aș vrea acum să mai văd vreun bărbat atât de neghiob, încât să creadă că pricepe sufletul femeilor.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Un fel de bilanț (1)

”Nu știu alții cum sunt”, dar eu, în cei aproape 69 de ani de viață, am priceput un lucru esențial, în ceea ce mă privește: că nu sunt nici înger, nici drac și că sunt un om, prin urmare mi se potrivește cunoscuta cugetare a lui Terențiu: Sunt om și nimic din ce este omenesc nu mi-e străin; am, cum ar spune Motru, ”calități bune și defecte”.
M-am mai spovedit: înaintarea în vârstă, bolile, conștiința proximității propriei morți mi-au intensificat nevoia de a fi sincer, față de mine însumi și față de cei din jurul meu. Scriu acest ”bilanț” și ca material pregătitor pentru capitolul ”Cine sunt eu?”, din proiectata mea carte ”Însemnările unui canceros”. În acest episod al ”bilanțului” mă voi referi la devenirea mea intelectual-spirituală și profesională. Alte episoade ar putea fi despre ”rădăcinile și lăstarii mei”, despre iubirile mele, despre bolile mele, despre ”melete thanatou” (pregătirea mea pentru moarte).
Desigur, și printr-o determinare genetică, dar cu siguranță și din cauza unor boli care m-au bântuit din fragedă pruncie, precum și din cauza unor traume psihice, am devenit un introvertit, un chinuit de anxietăți, un obsedat de condiția de muritor. Țin minte că, prin clasa a VII-a, pe când duceam calul la păscut, citeam Zece ore de astronomie, a lui Ion Corvin Sângeorzan, și, în loc să am o trăire estetică în fața monumentalității și ordinii Universului, mă simțeam strivit de imensitatea și eternitatea Cosmosului. Credeam că găsisem și o soluție pentru nemurire: realizarea unei copii de rezervă a creierului (intuiam dificultatea acestei realizări și unele implicații ale ei).
Până foarte târziu (când m-am întâlnit într-adevăr cu filozofia), am tot așteptat ceva, neliniștit, fără a conștientiza ce aștept. Foarte târziu am priceput că așteptam un sens al vieții. Și tot foarte târziu am priceput că sensul vieții nu mi s-a dat prin naștere, cadou, ci trebuie să-i dau eu însumi vieții mele un rost. Pe la șaisprezece ani, din cauza unor tulburări (și pe fondul agitat al adolescenței), am fost internat în spitalul ”Gheorghe Marinescu” (zis și ”spitalul nr. 9”, sau ”spitalul de nebuni”). După multe teste și multe convorbiri, psihologul de acolo mi-a spus, la externare: ”Vezi, tu ești cel mai deștept dintre toți copiii de aici.” Poate exagera, dar el știa că sunt marcat de complexe de inferioritate și evaluarea lui mi-a folosit, căci mi-a dat o doză de încredere în resursele mele. Iar în fișa de externare mi-a scris ceva care mi se potrivește, într-o măsură, și azi: ”Aspirații intelectuale nerealizate”. Și acum, când vreau să mă prezint succint, scriu despre mine: ”Mă caut neîncetat, dar nu găsesc decât urmele mele, căci sunt mereu pe drumuri.”
De pe când eram elev în ciclul primar și în cel gimnazial am beneficiat de biblioteca surorii mai mari cu nouă ani, Aurora (în familie îi spuneam Lolica), devenită prin căsătorie Aurora Duia. Prin clasa a VII-a am citit și primul text filozofic (fără a ști că acela era filozofie): un fragment din Tratat de metafizică, al lui Voltaire. Împrumutam și cărți de la biblioteca comunală. Eram încântat de o descoperire, pe care o păstram, printr-un egoism pe care nu mi l-am analizat, în secret: cărțile din colecția ”Cutezătorii” răspundeau nevoilor mele de aventură.
Au existat, în viața mea, oameni cărora le sunt recunoscător pentru contribuția lor la formarea mea intelectual-spirituală și nu numai. Pe când eram în clasa a IV-a, în comuna Căzănești, un fost profesor, pe atunci pensionar, îmi împrumuta cărți din biblioteca sa personală. Regret, nu mai știu cum se numea acel om bun, căruia, cred, îi restituiam cărțile (Jules Verne ș.a.) deteriorate, dar domnia sa nu mi-a reproșat niciodată asta. Prin clasa a V-a am avut o profesoară de istorie (cred că se numea Stoica și mai cred că era calificată, judecând după competența ei) de la care am aflat despre Spartacus, despre răscoala gladiatorilor și despre romanul Spartacus, al lui Raffaello Giovagnoli. În jocurile copilăriei mele, ca lider,  îmi rezervasem numele de Spartacus și, conform unei ierarhii stabilite de mine, le acordam nume din roman și altor copii. Tot de la profesoara Stoica am aflat de legendele și miturile Greciei antice. Datorez enorm surorii mele Aurora, care mi-a fost și soră mai mare, și profesoară, și Moș Crăciun, uneori și mamă. Îi sunt recunoscător cumnatului meu, Ion Duia care, pe când era încă student, inițiase în relația cu mine un fel de concurs ”Cine știe câștigă”. Îmi recomanda anumite lecturi, apoi îmi trimitea, în scrisori, citate. Dacă recunoșteam de unde sunt scoase, primeam premii în cărți. Așa am intrat în posesia romanului Spartacus, a cărții lui N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei antice, a cărții lui Șolohov, Soarta unui om, a cărții Singur pe lume, a lui Hector Malot. Nu știu ca în liceu cineva să fi contribuit semnificativ la formarea mea intelectuală. Aș menționa, totuși, efortul profesoarei de română Ana (?) Câmpeanu care, deși nu mi-a fost profesoară, ne vindea cărți din colecția Biblioteca școlarului (4,25 lei cartea), cu plata în rate. Așa am început să-mi constitui biblioteca personală. Filozofia ne-a predat-o un timp o profesoară de istorie, Victoria Radu, apoi un absolvent al facultății de filozofie de la care am învățat doar că ”Filozofia este ceva care face gaură în cap”. Dintre profesorii din facultatea de filozofie, datorez stimă profesorului Gheorghe Al. Cazan, care mi-a fost ”conducător științific” atât în cazul lucrării de licență, cât și în cazul lucrării pentru gradul didactic I. Era vremea în care se știa că la Slobozia există o aprovizionare mai bună cu alimente, decât în alte județe. Dar profesorul Cazan nu mi-a cerut niciodată nimic și-mi vorbea cu pronumele de politețe, mie, un student la cursul fără frecvență; și mi-a lăsat deplină libertate în conceperea și redactarea lucrărilor; și a propus, pentru fiecare, nota care cred că i se cuvenea, 10. Lucrarea de licență a avut ca temă ”Critica făcută de P. P. Negulescu apriorismului și empirismului”, iar cea de gradul I se referea la filozofia despre om a lui Mihai Ralea. Am aflat cu profundă tristețe de moartea neașteptată a profesorului Cazan.
Cum am ajuns student la filozofie? Mai mult printr-o conjunctură. După liceu, nu am reușit la facultatea de limba și literatura română și a trebuit să satisfac serviciul militar (un an și patru luni). După armată, la 23 de ani, m-am căsătorit. Am început să-mi pun, din nou, problema studiilor universitare. Între timp, sora mai mică, Isabela, reușise la Pedagogie, secție a Facultății de filozofie. Curios, m-am informat și am aflat că această facultate avea patru secții (Pedagogie, Sociologie, Psihologie, Filozofie), dintre care curs fără frecvență avea doar Filozofia. M-am uitat pe un manual de filozofie pentru liceu și am ajuns la concluzia că filozofia este interesantă. Am dat examen de admitere în doi ani. A doua oară am reușit, cu media 9,83, al patrulea de pe listă, în ordinea descrescătoare. Mi-a fost foarte greu să parcurg traseul acestei facultăți: aveam serviciu, profesor suplinitor, trebuind să învăț pentru predare tot felul de materii fără legătură esențială cu filozofia; nu aveam o bibliotecă personală de filozofie, iar biblioteca facultății nu ne împrumuta cărți decât în sesiune; unii profesorii ne erau chiar ostili (”De ce nu învățați, mă? Voi vreți să luați locurile (de muncă) ale studenților noștri?!”). Este adevărat că, pe unde puteam, mai ”driblam” și noi. De exemplu pe la disciplinele despre care gândeam că nu țin de nucleul filozofiei: ”Probleme teoretice ale fizicii”, ”Fundamentele matematicii” etc. Unii profesori, care ne examinau la astfel de discipline, mai ne  lăsau să ne ”descurcăm”, în sala de examen. Am plătit, însă, cu un an de repetenție pentru o greșeală de la examenul de biologie. Examinatoare era doamna Cornelia Dorobanțu. Eram foarte obosit (citisem toată noaptea pentru examen), iar profesoara era așezată, la catedră, cu spatele către noi, părând că ne încurajează să ne ”descurcăm”. Am observat că alți candidați deja copiau din fișele cu conspecte și am încercat și eu. Habar n-am cum, profesoara a văzut (probabil că folosea o oglindă), a venit și a luat biletele de examen, de la vreo 2-3 inși, și ne-a exclus din examen. Înainte de ultima sesiune am primit, acasă, o scrisoare de la facultate în care scria cam așa: ”Vă facem cunoscut că vi se anulează toate examenele promovate, din cauza tentativei de promovare prin fraudă a examenului de biologie”. E drept că nu promovasem decât vreo trei examene. Dar nu m-am simțit capabil să susțin toate examenele în ultima sesiune și nu m-am prezentat. Consecința: am primit înștiințarea că am fost declarat repetent. În anul următor am învățat pentru biologie ca pentru un examen de specialitate. Profesoara Dorobanțu ne-a întrebat, cu miere în glas: ”De ce nu v-ați prezentat în sesiunea din toamnă?” Țin minte că avea scris, pe o hârtie, în dreptul numelui meu: ”A încercat să copieze la examen.” Am primit nota 7. Dificultăți am avut și la examenele de logică, cu profesorul Gheorghe Enescu. Pe toate le-am promovat la ”reexaminare”, cu nota 5. Logica este, dacă nu soră, măcar verișoară cu matematica: dacă nu rezolvi exerciții, nu înveți cu adevărat logică. Iar eu nu aveam note de la cursuri, nu aveam culegeri cu exerciții și, mai ales, nu beneficiam, ca student la f.f., de îndrumările profesorului. Plus că profesorul Enescu avea și pretenții absurde: de exemplu vrea să reproducem Teorema lui Kurt Gödel. În cadrul unei perioade de pregătire pentru examenul de logică, profesorul însuși ne-a prezentat ”o variantă simplificată” a teoremei. M-am întrebat: dacă ar fi fost posibil, nu ar fi simplificat-o Gödel însuși? Dar nu i-am purtat pică profesorului Gheorghe Enescu. Învățând logică, am făcut o pasiune pentru această știință. Examene grele am avut și cu profesoara Florica Neagoe, și cu profesorul Mircea Flonta.
Singurul profesor care mi-a fost antipatic (nu știu de ce, antipatia a fost reciprocă) a fost Alexandru Valentin. La examenul de admitere la care am avut eșec, referindu-se la nu știu ce enunțuri ale mele referitoare la Schopenhauer, mi-a spus: ”Fii mulțumit că nu chem Securitatea. Vii cu teze voluntariste aici?!” Poate o fi și o carență în cultura mea, dar eu nu știu ca ăsta să fi scris altceva, în cursurile universitare, în revista Era socialistă și prin ce am mai citit, decât ”Marxismul – revoluție în filozofie”. ”Privatizase” tema asta. Pardon, mai am găsit într-o culegere de texte, ”Ce este filozofia?”, și un text care, se pare, era un fragment din lucrarea lui de doctorat despre conceptul de practică în filozofia marxistă. După ”Revoluție”, m-am prezentat la un curs de pregătire pentru examenul de filozofie, în vederea obținerii gradului didactic II. Preparator era… Alexandru Valentin. Și-a început prelegerea cu fraza: ”În opinia mea, nu există o filozofie marxistă.” Indignat, m-am agitat. Ipochimenul m-a observat și m-a evidențiat ca pe un elev indisciplinat: ”Dar se pare că domnul de acolo nu este de acord!” Atunci am răbufnit: ”Bine, domnule profesor, marxismul era revoluție în filozofie, iar acum nu mai este filozofie de niciun fel?” Eram cel mai în vârstă cursant. Niște cucoane trăgeau de mânecile hainei mele: ”Ce faci, domle, te mănâncă în cur?” Individul s-a înroșit la față și, până la pauză, nu a făcut decât să susțină că el văzuse de demult că așa, și pe dincolo… Scârbit, am plecat acasă și nu m-am mai prezentat la examen în acel an. Profesorul Emil Bărăgan, de la Liceul pedagogic, a fost de față la confruntarea mea cu Alexandru Valentin și a promovat examenul de gradul II cu un an înaintea mea. În anul următor, cu profesorii Ion Stepanescu și Vasile Tonoiu, am obținut, la filozofie, 10 la lucrarea scrisă (cu o temă la care nu mă gândisem niciodată, ”Religia și problematica răului”) și 9 la examenul oral.
Am lucrat vreo 43 de ani în învățământ. Până la ”Revoluția” din 1989, când a apărut posibilitatea de titularizare prin concurs, am fost profesor suplinitor. Eram angajat cu anul, predam ce mi se oferea. Mi-a fost foarte greu, căci pentru predare trebuia să învăț agricultură, chimie, metodica educației fizice, istorie, limba și literatura română, geografie, desen etc. Glumind puțin, spun că doar limba chineză nu am predat. Iar acasă trebuia să învăț pentru examenele de la facultatea de filozofie. Am lucrat în 11 unități școlare. Dar nu am trișat. Am muncit din răsputeri. Nu de puține ori am obținut performanțe. Din ce îmi aduc aminte: la școala din Fundata, ca profesor de educație fizică, aveam elevi capabili de a efectua exerciții spectaculoase de gimnastică (”săritura tigrului” peste 6-7 elevi ghemuiți; un elev, Năstase Gheorghe, cu bătaie pe trambulină, mă sărea pe mine, prin salt grupat). În cadrul serbărilor școlare, elevi ai mei realizau, pe scenă, experiențe de chimie spectaculoase, iar pe terenul de fotbal realizam adevărat spectacol cu sărituri acrobatice și piramide. Tot la Fundata, eleva mea Popescu Elisabeta a câștigat etapa județeană a Crosului Tineretului, împotriva reprezentantelor unor școli sportive (îmi amintesc comentariile răutăcioase ale unor profesori: Cine este ăsta? A, un necalificat! A avut noroc de  o fată bună.” Dar eu știam cât alergasem, alături de Elis, până mă durea ficatul, pentru a o pregăti!). La Școala nr. 8, din Slobozia, mâncam biscuiți, până târziu, în școală, cu eleva Costache Măndica, și o pregăteam pentru olimpiada de istorie. A câștigat etapa județeană și a obținut ”Premiu special” la etapa națională. De câte ori m-am prezentat, cu elevi ai mei, la olimpiada de logică, am câștigat etapa județeană și am obținut medii onorabile la etapa națională (s-a ”întâmplat” de cel puțin trei ori). Nu iau în calcul și succesul nepoatei mele, pregătită de fiica mea, Oana Niculescu.
N-am trișat nici în activitățile de ”muncă patriotică”. Pentru a fi îndreptățit să cer elevilor să depănușeze, am depănușat eu însumi munți de știuleți de porumb. Pentru a le cere să adune frunze de dud spre a hrăni viermii de mătase, m-am cățărat eu însumi în duzi, stricându-mi haine și pantofi. N-am trișat nici în activitatea didactică de zi cu zi, nici în pregătirea elevilor pentru examenele de bacalaureat. Nu spun că am făcut minuni, spun că nu am trișat, am muncit cu dăruire.
Prin 1990 s-a organizat concurs de titularizare, inițial sub formă de concurs pe baza unui punctaj (în care se acordau puncte și pentru numărul de copii din familia proprie!). Așa am obținut titularizare ca profesor de istorie (specializarea secundară). Ulterior am obținut titularizarea ca profesor de ”Științe sociale” (logică, psihologie, economie, filozofie) prin examen, organizat de Universitatea din Constanța. Lucrarea scrisă, în partea ei de specialitate (filozofie) avea ca temă ”Libertatea”, partea de metodică nu mai știu ce temă avea. Media prin care am obținut titularizarea a fost mai mare de 8. Din cei 43 de ani de profesorat, mai mult de jumătate i-am petrecut ca profesor în cadrul Liceului ”Al. I. Cuza”, din Slobozia, în cadrul unui colectiv bun, în care m-am simțit bine și am lucrat cu plăcere, și care m-a onorat cu prezența la întâlnirea prilejuită de pensionarea mea.

Acum, în amurgul vieții, am sentimentul că mi-am făcut datoria. Și acest sentiment contează foarte mult pentru mine.

duminică, 3 septembrie 2017

Cu viața pre moarte călcând


                Există în romanul Desculț, al lui Zaharia Stancu, o pagină de mare artă în care un copil se roagă să fie admis la ”praznicul” întru pomenirea unui mort: ”Iţicule, îngăduie-mă și pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc și eu, c-o să moară și Tudorache al nostru și-o să te îngădui și eu pe tine la noi, să mănânci și tu pâine cu vin…”. De când am citit prima dată acest text, am fost puternic impresionat de complexitatea trăirilor, a simțămintelor pe care le sugerează această frază!
                Pur și simplu nu mă simt apt să comentez, încă, aceste sugestii! Prefer să copiez pagina menționată.

Zaharia Stancu, Desculț, pp. 88-89

”Cât s-a răcit Ilie, făcut covrig, au încălzit în căldarea cea mare apă. S-au înfierbântat și vatra și țestul deodată.
De pe mort abia au scos hanțele în care se jucase, dormise, bolise. Moale ca o cârpă, despuiat, Ilie s-a lăsat luat în brațe, întins în albie, lung și subțire, numai oasele de el, frecat cu coaja neagră de săpun, spălat cu leșie. Și noi suntem numai piele și oase. Noi, care trăim… Da el, c-a bolit și-a murit? Curgea, Dunăre, zoaia după el. Bietul! Dacă ar fi avut un strop de suflare, s-ar fi zbătut, ar fi țipat, ar fi scăpat. Dar așa… Cum au vrut, l-au ferchezuit…Mortul, după ce a fost trecut prin scăldătoare, mare, mic, e primenit cu straie curate. Asta la cei care au… Pe Ilie au pus tot hanţele-i  vechi.
Frământată, dospită între timp, coca din căpistere a fost întinsă pe cârpător și aruncată sub țest. S-au copt și colăceii.
— Ițicule, cheamă copiii din uliță la praznic!…
Ne aflam pe aproape, Ițic, fudul că are mort în casă, ne cheamă. Mâncăm pâine, pâine caldă – o mâncăm cu vin. Înainte de a duce la gură codrul, îl muiem în vinul acrișor din strachină. Ne lingem buzele, ne săturăm. Cu pântecul doldora, întins ca toba – să ucizi puricele cu unghia pe el – ieșim în arie. Să ne doboare vântul! Ei, nu ne doboară. Ba încă ne cocoțăm pe gard, ne uităm mulțumiți în uliță… S-a adunat o droaie de copii urduroși, zdrențăroși. Din droaie se dau mai în față Gângu și Tudorache. Gângu e-nalt, ca mine, și tot ca mine are părul ciufulit, zburlit. Îl ține de mână pe Tudorache, care e mai mic și poartă o rochie de fată, a soră-sii, cu petice, lungă până-n pământ. Ochii lui Gângu, holbați. Ochii lui Tudorache. Mai holbați, mai sticloși. Le lasă apă gurile, la toți. A colaci calzi miroase. Miroase a vin. În dinți își ia inima Gângu.
— Iţicule, îngăduie-mă și pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc și eu, c-o să moară și Tudorache al nostru și-o să te îngădui și eu pe tine la noi, să mănânci și tu pâine cu vin… (sublinierea mea, V.S.).
Ni-l arătă pe Tudorache cu mâna.
— Da, o să moară și Tudorache-al nostru…
Tudorache așteaptă, flămând, cu priviri hulpave, lângă Gângu…

Iţicu nu se înduplecă. Nu crede că Tudorache va muri atât de curând.”

duminică, 6 august 2017

Dacă dragoste nu e, nimic nu e!

A avut parte de o copilărie nefericită, cu un tată aspru, care-l punea în fața unor cerințe exagerate pentru un copil și care-l pedepsea inclusiv prin bătaie. Odată, copilul de atunci, tatăl meu de acum, a sustras de la  tatăl lui un săpun, care ”mirosea frumos”, și a mers cu el la școală. Taică-său, după ce i-a aplicat pedeapsa corporală, i-a legat săpunul de gât și l-a plimbat prin toată școala, spre amuzamentul copiilor. Pe când eram deja adult, tata mi-a spus, cu un zâmbet schițat pe figură, o frază care exprima și un fel de fatalitate, dar și un fel de scuză: ”Tatăl lui l-a bătut pe el, el m-a bătut pe mine, eu te-am bătut pe tine, tu îl bați pe Marian…”. La vârsta de treisprezece ani a rămas orfan de tată și cu o mamă care nu se putea mișca, din cauza afecțiunii picioarelor. Practic era capul familiei. Putea să urce singur plugul în căruță, așa a făcut și o hernie, cu ”ieșirea mațelor” când și când, hernie care i-a fost tratată chirurgical abia pe la vârsta de 45-50 de ani.
Tinerețea nu i-a fost mai fericită. Era căsătorit când a fost trimis pe front. A mers cu războiul până în Munții Tatra, unde a fost împușcat în picior cu un cartuș ”Dum-Dum” (care făcea a doua explozie când lovea ținta). Chirurgii au vrut să-i amputeze piciorul, dar el a refuzat, spunând că dacă Dumnezeu va vrea să trăiască, va trăi, dacă nu, nu. A rămas cu o concavitate în picior, în care puteam să bag pumnul meu de copil. Deși avea piciorul acela curbat și mai scurt, a muncit toată viața, inclusiv în agricultură. În timpul colectivizării forțate a fost trecut pe lista ”chiaburilor”. Odată, când cei care ridicau produsele sub formă de ”cotă”, nu i-au mai lăsat nimic din recoltă, taică-meu a fugit la biserică și ”a tras clopotul” ca pentru incendiu. Când s-au adunat oamenii, le-a spus ce a pățit. Sub presiunea mulțimii, cei care strângeau ”cotele” i-au mai lăsat ceva din recoltă.
Copilăria mea fost asemănătoare cu a lui. Îmi amintesc de sarcina de a uda grădina. Aveam paisprezece ani și trebuia să umplu în fiecare seară ”tocitoarea” cu cele 100 de găleți cu apă, apoi să scurg apa, cu un furtun, pe vaduri. De câte ori nu am îndeplinit sarcina am primit sfânta bătaie. Ultimul băț l-am primit pe spinare la vârsta de 18 ani, când, în pijamale fiind, am ”dormit” într-un vagon de tren staționat în gară.
Târziu, când tata a îmbătrânit și au început bolile să-l roadă (adenom de prostată, diverticuli esofagieni, probleme cardiace și altele) și a trebuit să-l ajut și eu cu ce am putut, mi-am dat seama că răutățile lui sunt consecințele mentalității care i-a fost indusă prin educația primită. Ne-am împăcat. De când a aflat că sunt bolnav se roagă la Dumnezeu pentru sănătatea mea.
Acum are 96 de ani. Cu greu, am găsit un bărbat priceput care să-i facă menajul și să-i dea medicamentele necesare. Din nefericire, azi am primit un telefon prin care am fost anunțat că tata a căzut și nu se mai poate deplasa. A fost dus la spital, i-au făcut radiografie și au stabilit că are dislocare de șold și, undeva mai jos, o fisură. Eu sunt la București. Fac ”naveta” între locuința fiicei mele Valentina și spitalul Fundeni, unde sunt tratat pentru leucemia care m-a afectat în luna iunie 2017. Tata a fost însoțit la spital de o verișoară a mea, respectiv nepoată de soră a tatălui meu, ea însăși bătrână și operată de cancer la sân. Medicul i-a cerut să semneze pentru asumarea răspunderii în vederea operației. Ea m-a sunat la telefon pe mine. Parcă m-a lovit cu un ciomag în cap! În 5 minute trebuia să decid. Inițial am gândit că un bătrân de 96 de ani, cu organismul uzat, nu poate rezista la operație și, în consecință, să-l ducă acasă. Dar pe cine să găsesc să stea tot timpul cu el, ca menajeră și ca infirmieră? Apoi m-am gândit că e mai bine să stea în spital, poate între timp ne vine un gând mai bun.
Dacă aș fi sănătos, mi-aș putea îndeplini datoria de fiu față de tatăl meu!
În situația nenorocită în care mă aflu, două idei mă preocupă:
- ideea ”repetabilei poveri”
- și gândul care apare la Apostolul Pavel și care a fost exprimat de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni astfel: Dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Epistola întâi către Corinteni a apostolului Pavel:

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=13&id=12

POST-SCRIPTUM

Cei trei ”copii” ai tatălui meu (cele două fiice - Aurora, Isabela - și subsemnatul) suntem neputincioși pentru a acționa direct în vederea rezolvării problemei de sănătate a părintelui nostru. Din fericire, ”generația următoare”, copiii noștri, a preluat inițiativa. Fiecare dintre ei, în moduri și cantități diferite, a avut, cândva, un ”beneficiu” de la tata (nu neapărat în sensul economic). Oana, fiică-mea, i-a contactat telefonic pe verișorii ei (Răzvan și Florian, fiii Aurorei, Octavian, fiul Isabelei), au discutat despre situația tatălui meu și au decis că e mai bine pentru el să fie operat.

Da, mai există dragoste, deci nu este totul pierdut!


Tata, când avea 94 de ani

joi, 6 iulie 2017

Când moartea ta se instalează deja în mințile celor din jur

          Azi m-a sunat la telefon o rudă apropiată. M-a întrebat despre starea mea de sănătate și m-a îndemnat să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Nu mă îndoiesc de buna ei intenție, de a-mi asigura șansele pentru viața veșnică, dar m-am gândit la o anumită semnificație a acestui îndemn: aceea că aripile morții fâlfâie lângă mine.

          ”Nespovedit și neîmpărtășit” - am auzit de multe ori, în biserică, aceste cuvinte care par mai grele decât o lespede pe un mormânt. Există oameni pentru care satisfacerea unor exigențe religioase este atât de importantă încât neîndeplinirea lor pune o pată de întuneric asupra celui care a fost. Este trist să constați că grija pentru formalismele religioase estompează sentimentele față de omul care se duce sau care a fost. Știu, mulți credincioși vor dezaproba cuvintele și gândurile mele.

          Îmi amintesc o situație prin referire la care vreau să ușurez înțelegerea a ceea ce vreau să comunic. Soacră-mea, Ioana, era bolnavă de cancer în stadiul terminal. Socrul i s-a adresat cam așa: ”Fă, Ioană, tu te duci. Nu ne spui și nouă ce dorințe ai, ce ai vrea să facem?” Soacra s-a încruntat și nu a spus nimic.

joi, 8 iunie 2017

Rugăciune

RUGĂCIUNE

versuri: Octavian Goga ("Rugăciune")
muzica: Gheorghe Iovu ("Rugăciune")
slideshow: Valeriu Stănescu

LINK

marți, 6 iunie 2017

Efectele înspăimântătoare ale undelor electromagnetice asupra corpului uman!

          Am primit prin email următorul text:

"Săptămâna aceasta a fost susţinută o teza de doctorat în  România , la Clinica de Medicina Muncii din Cluj, iar  concluziile au fost  înspăimântătoare !  Studiul s-a  făcut utilizând tehnica de vârf la nivel mondial, cea  a  determinării chemoluminiscentei şi a  lipoperoxizilor. S-au studiat astfel efectele câmpurilor  electromagnetice (CEM) asupra  corpului uman, în  special cele produse  de telefonia mobilă, cuptoare  cu microunde, antene de telefonie mobilă, reţele de  înaltă tensiune.

TOATE PRODUC cancer, îmbătrânire  precoce, sterilitate la ambele sexe, nevroze, tulburări de somn, decalcifieri osoase, creşterea  coagulării, cataracta, tulburări endocrine etc.

ATENTIE !!! Convorbirile pe telefonul  mobil - cu cât mai lungi, cu atât  mai nocive, mai  ales la start, când testez apelul, "bipul" cu  telefonul la ureche.

S-a arătat cum vibraţiile  respective, cu telefonul la ureche, produc, la  trecerea prin medii cu densităţi diferite, concentrări şi  reflexii în  anumite zone, mai ales craniene.
Calota  craniană funcţioneaza ca o antenă parabolică cu concavitatea în jos, concentrând undele spre baza creierului,  afectând hipofiza şi tiroida şi cristalinul (risc  de cataractă).

Autorii studiului propun interzicerea pe  orice cale a utilizării  telefoniei mobile sub vârsta  de 14 ani ! De asemenea, dispozitivele tip hands-free  reduc semnificativ impactul CEM asupra creierului,  întrucât  telefonul mobil e ţinut mult mai departe de  calota craniană.

Cea mai periculoasa reţea este Cosmote,  care generează impulsurile cele mai puternice, 75% din  ele generează Zapp-ul, 33%   generează Vodafone şi   Orange , iar cel mai jos e  Digimobil-ul.

      Informati-vă rudele şi prietenii !
      Dr. Mihaela Claudia  Geladin"

Speranţe deşarte în vizita lui Iohannis în SUA

          Iohannis nu este omul care să poată reprezenta interesele României, nici prin însuşirile personale, nici prin resorturile prin care a fost pus în funcţie.
          În opinia mea, cei care susţin că Iohannis se va întoarce cu daruri de la Marele Licurici sunt sau naivi, sau propagandişti ai SUA.
          Eu cred că Iohannis se va întoarce cu avionul plin de sloganuri de felul:
- "România este un partener foarte important pentru SUA."
- "SUA garantează securitatea României, în situaţia în care Rusia este un mare pericol pentru România."
- "Dar securitatea costă, va trebui să facem eforturi pentru a o asigura."
          Vorbe, vorbe, vorbe. Şi mai mulţi americani pe aici, "pentru a ne asigura securitatea", pe cheltuiala noastră. Şi pentru a impune la conducere pe cei care îi servesc mai bine, din politichia românească.
          Donald Trump, de la care mulţi naivi aşteaptă minuni în politica mondială, nu poate fi decât o unealtă a sistemului industrial-militar al SUA, altfel va avea sfârşitul lui John Fitzgerald Kennedy. El va dori să dezmintă zvonurile potrivit cărora a fost impus ca Preşedinte al SUA de către Putin. Şi cea mai bună modalitate de a dezminţi este agresivitatea faţă de Rusia. Iar marionetele din politica românească sunt instrumentele necesare pentru a realiza scopul lui Trump.
          Într-o zonă în care ţările vor reducerea tensiunilor militare, România va fi oaia nebună. "Câştigul" nostru: vom fi în dezacord cu ţări vecine şi vom fi ţintă pentru Rusia, care se simte tot mai ameniţată de laţul NATO ce se strânge în jurul ei. Şi ca "bonus", dezavantajele economice ale unor relaţii inamice.
          Liviu Dragnea are o strategie mai înţeleaptă şi mai profitabilă pentru ţară, de exemplu prin ideea creării unei "dimensiuni economice" în relaţia specială cu SUA, în particular prin ideea renaşterii industriei româneşti de apărare. Fără o industrie de apărare proprie, România va fi total dependentă de Stăpînul care ne asigură "securitatea".

marți, 23 mai 2017

Cugetări din "Pavilionul canceroșilor", al lui Soljeniţîn

Rutină şi inedit în relaţia bărbat - femeie

„Aşa cum o bicicletă, o roată, dacă sunt cumva pornite, rămân stabile doar în mișcare, iar odată cu încetarea ei cad, aşa şi jocul dintre o femeie şi un bărbat, odată început, nu poate exista decât în măsura în care evoluează. Dacă pe ziua de azi nimic nu s-a schimbat faţă de ziua de ieri, jocul dispare.”

Fericire

„Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica.”

„Bineînţeles că fericirea nu este undeva, ci cu cineva (…).” (subl. mea, VS)

Înţelept

„Cu-adevărat înţelept e doar acela care se mulţumeşte cu puţin.”

Lagăre şi deportare

„Omul moare din cauza unei tumori – cum să trăiască atunci o ţară năpădită de lagăre şi deportare?”

Speranţa într-o minune salvatoare

„Oricât am râde de miracole câtă vreme suntem puternici, sănătoşi şi fericiţi, dar când viaţa ia o asemenea întorsătură, când firul se subțiază într-atât încât numai o minune ne mai poate salva, vom crede în această unică, excepțională minune!”

joi, 18 mai 2017

Amintire şi vanitate

Stanciu Gabriela:
Vă multumesc pentru accept. Domnule profesor, am fost eleva dumneavoastră, mi-ați predat economie şi filozofie. Economia nu s-a lipit de mine,
Valeriu Stănescu:
Ok
Stanciu Gabriela:
De filozofie m-ați îndrăgostit şi vreau să vă mulțumesc.
Valeriu Stănescu:
Cu plăcere. Ce mai faci? Cu ce te ocupi?
Stanciu Gabriela:
Mă ocup de copii care se află în familii substitutive, lucrez la protecția copilului.
Valeriu Stănescu:
O profesie generoasă.
Stanciu Gabriela:
Da. am început prin a lucra ca asistent social, iar acum mă formez ca psihoterapeut. Financiar nu e chiar generoasă, ca n-am fost bună la economie, dar îmi place.
Valeriu Stănescu:
Pe Costache Măndica (Steluța) o cunoști?
Stanciu Gabriela:
Da, am fost în clasă cu ea, ea e cea cu bluza roșie, eu cea cu o bretea. Lucrăm împreună.



Valeriu Stănescu:
Ce surpriză plăcută mi-ai făcut cu poza asta! Dă-mi amănunte! Mai ai poze şi cu mine?
Stanciu Gabriela:
Este o fotografie făcută la banchet, singura pe care o am cu dumneavoastră.
Valeriu Stănescu:
Ați fost colege la Liceul Teoretic?
Stanciu Gabriela:
Da, da. În clasă cu Steluța Costache, cu Laurențiu Barangă. Nedelcu mă chema.
Valeriu Stănescu:
Vreau şi eu copie după DVD. O fac în prezenţa ta, mă pricep, nu stric. Barangă a devenit prof. de filozofie. (...)
Stanciu Gabriela:
Da, ştiu că din liceu era preocupat de filozofie în mod special. Ne-am mai întâlnit cam de doua ori in ultimii 20 de ani (Laurențiu şi eu).
Valeriu Stănescu:
Ai filmarea de la banchet pe DVD?
Stanciu Gabriela:
Nu am, nici nu ştiu daca s-a făcut,  că eu la banchet m-am îndrăgostit de un băiat de la alta clasa şi am stat mai mult pe-afară. O să mă interesez pe la foștii colegi, dar nu cred că a filmat cineva. V-am văzut ieri în zona pieței şi am avut un impuls puternic să vin după dumneavoastră, dar n-am îndrăznit. M-a marcat frumos o întâmplare din liceu, cu dumneavoastră.
Valeriu Stănescu:
Trimite-mi, te rog, poza în formatul original pe adresa: [email] şi informații (clasa, perioada studiilor, cum se numeau fetele din poză). Sunt amator de suveniruri. Dacă mai ai amintiri, dă-mi şi mie, te rog.
Stanciu Gabriela:
O sa fac asta.
Valeriu Stănescu:
Mulțumesc.
Stanciu Gabriela:
Dacă vreți, vă dăruiesc şi fotografia mea originală, îmi pot face eu o copie.
Valeriu Stănescu:
Nu. Doar o scanez profesional şi, ca mulţumire, o multiplic (cadou). Sunt profesionist.
Stanciu Gabriela:
Ok. Ce frumos!
Valeriu Stănescu:
Ce întâmplare vreai să mi-o amintești? E de bine sau de rău? Că nu sunt perfect, am făcut şi eu multe greșeli.
Stanciu Gabriela:
Cu mine n-ați făcut. Mi-ați dat un 10 pe care nu-l așteptam, nici pe departe, şi m-ați făcut sa mă simt extraordinară.
Valeriu Stănescu:
Nu-l așteptai, dar dacă ţi l-am dat, sigur l-ai meritat. Nu m-am jucat cu notele.
Stanciu Gabriela:
La o lucrare despre "mitul izgonirii omului din Eden".
Valeriu Stănescu:
Înseamnă că ai observat că oamenii primordiali nu aveau liberul arbitru. Nu deosebeau între bine şi rău.
Stanciu Gabriela:
Lipsisem când ați predat lecția, nu știam că o să avem lucrare.
Stanciu Gabriela:
Şi am scris ce m-a tăiat capul. Da, am scris despre liberul arbitru, despre inițiativa femeii, cred că am fost chiar uşor feministă. Planul meu era să scriu doar ca să nu mă vedeți că nu scriu şi până se strâng lucrările să fac cumva să n-o dau.
Valeriu Stănescu:
Ha, ha! Căsătorită? Copii?
Stanciu Gabriela:
Stați să vă spun tot!
Valeriu Stănescu:
Bine!
Stanciu Gabriela:
Aşa mă luase valul la lucrarea aia, că n-am mai văzut ce se întâmpla în jurul meu. Când mă uit, dumneavoastră erați lângă mine, cu toate lucrările strânse teanc, așteptați în liniște să termin şi toți se uitau. Atunci mi-am dat seama că n-am încotro. Şi mi-am propus să chiulesc, iar la următoarea oră, când urma să le aduceți corectate, n-ați adus lucrările. În următoarea oră am chiulit degeaba.
Valeriu Stănescu:
Amuzant!
Stanciu Gabriela:
Dar într-o pauză m-ați văzut pe holul liceului, m-ați oprit, m-ați întrebat dacă eu sunt "Nedelcu", am confirmat şi mi-ați strâns mâna si m-ați felicitat. Am crezut că mă confundați.
Valeriu Stănescu:
O, ce frumos!
Stanciu Gabriela:
A fost o surpriză foarte mare că ați apreciat ce am scris eu acolo, nu-mi venea sa cred! În următoarea oră ați adus lucrările şi m-am ales cu singurul 10 din clasa.
Valeriu Stănescu:
Bravo!
Stanciu Gabriela:
A fost o încurajare extraordinară. Şi ca urmare mi-ați rămas în suflet şi îmi sunteți foarte drag.
Valeriu Stănescu:
Mă bucur, Gabriela, că ai o amintire plăcută cu mine. Mi-a făcut multă plăcere să citesc ce ai scris.
Stanciu Gabriela:
Şi eu mă bucur mult c-am putut sa va spun asta.
Valeriu Stănescu:
Ținem legătura!
Stanciu Gabriela:
Cu drag.
Valeriu Stănescu:
Să-mi spui când ne putem întâlni ca să-mi împrumuți poza. Poate mai găsești. Le restitui, pe cuvânt de onoare. Poate există şi DVD cu filmarea. Doar copiez, în prezenţa proprietarului.
Stanciu Gabriela:
În cursul săptămânii viitoare. Vorbim şi vedem. Poate ieșim la o cafea, dacă doriți. Fac cinste.
Valeriu Stănescu:
Eşti simpatică! Bine.
Stanciu Gabriela:
Multumesc!
Valeriu Stănescu:
Dai tu un semn.
Stanciu Gabriela:
Ok. Mă bucur că am vorbit. Vă doresc o zi frumoasa!
Valeriu Stănescu:
Îmi dai voie să postez ceea ce mi-ai scris? E o dovadă de vanitate din partea mea, dar... "sunt om şi nimic din ce este omenesc nu mi-e străin", inclusiv vanitatea, fudulia, orgoliul.
Stanciu Gabriela:
Da, cu mare drag!
Valeriu Stănescu:
Numai dacă vrei. Dacă vrei să omit ceva, spune-mi şi omit.
Stanciu Gabriela:
E în regulă.
Valeriu Stănescu:
Mulțumesc! Pun și poza.
Stanciu Gabriela:
Şi eu vă mulțumesc.
Valeriu Stănescu:
La revedere!
Stanciu Gabriela:

la revedere!

miercuri, 3 mai 2017

Radu Beligan - Bucuriile mărunte ale vieţii

Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu are parte de marile recompense: Premiul Nobel, Premiul Oscar, medalia olimpică de aur şi aşa mai departe.

Dar micile plăceri ale vieţii sunt la îndemâna tuturor: o bătaie prietenească pe umăr, un sărut pe obraz, prinderea unui crap de două kilograme, o Lună plină, un loc liber ca să-ţi parchezi maşina, un foc care arde în vatră, o masă bună, un apus de Soare magnific. 

Nu vă încăpăţânaţi să cuceriţi marile premii, mulţumiţi-vă cu bucuriile mărunte, ele există pentru fiecare din noi, din plin.


Cancerul ca situaţie limită

Link

miercuri, 26 aprilie 2017

Despre un anume fel de fericire

          Sunt în Bucureşti, la fiică-mea Valentina. Robin, nepotul cel mic, m-a adus aici, într-un părculeţ. El se plimbă cu bicicleta, eu mă simt conectat prin toate simţurile la Mama Natură. În jurul meu freamătă Viaţa. Sunt un apolinic. Razele Soarelui mă alintă, adierea mă răcoreşte, când razele mă sărută prea fierbinte.
          Simt o stare de bine. Dar demonul teoretizării mă ispiteşte şi acum. Mă întreb dacă această plăcere organică este fericire. Starea de bine se manifestă, evident, şi în vegetaţia care "râde" la Soare, şi în insectele care zboară, şi în copiii care se joacă. Poetul ar spune că şi copiii, şi plantele, şi insectele sunt fericiţi. Oare? Şi eu, şi păpădia din faţa mea suntem fericiţi? Poate că, dacă aş fi într-o somnolenţă, starea mea de bine s-ar asemăna cu starea de bine a păpădiei. Dar eu simt că plăcerea organică nu mi-e de ajuns. Am nevoia de a exprima în cuvinte ceea ce trăiesc, nevoia de a răspunde la întrebarea "Este, aceasta, fericire?" Cred că fericirea este o trăire exclusivă a omului, căci ea implică şi o dimensiune culturală (conceptualizare, valorizare). De la starea însoţită de simplul gând "Sunt fericit!", până la introspecţiile generatoare de tratate filozofice despre fericire, toate fericirile implică aspectul conştientizării, al conceptualizării, al valorizării.
          Nu ştiu alţii cum sunt (cum ar spune Humuleşteanul), dar eu cred că fericirea nu este deplină fără a fi comunicată. Fireşte, sunt momente în care avem nevoia de a fi siguri, dar starea de bine, pe care o conştientizăm deja în acele momente, simţim nevoia să o comunicăm altor fiinţe umane, prin diferite limbaje: prin tandreţe, printr-o poezie, printr-o piesă muzicală, printr-un tablou de natură, printr-un eseu etc. Nu-mi pot imagina că omul care ştie că este ultimul de pe planetă ar putea fi pe deplin fericit. Cel mult, o posibilă stare de bine a lui ar putea fi trăită ca fericire numai dacă el ar avea speranţa că mesajul său, prin care exprimă trăirea sa, ar putea ajunge la o altă fiinţă capabilă de a-l recepţiona.
          Cineva spunea, pe bună dreptate, cam aşa: Singur, omul este ceva nedesăvârşit; îi trebuie un al doilea ca să fie fericit.

marți, 25 aprilie 2017

În viaţă, trebuie să acordăm prioritate lucrurilor celor mai importante

(după Frederic Fanget, Sensul vieții, Editura Trei, 2008, pp. 14-15)

A fost odată un profesor de psihologie bătrân și înțelept, având experiența unei vieți îndelungate pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu. Într-o zi, la unul dintre cursurile sale, a așezat pe biroul său un vas mare din sticlă şi un săculeț cu pietre de râu, după care s-a adresat elevilor săi cu următoarele cuvinte: „Vom realiza azi un experiment”. După care a început să pună piatră după piatră în vas. După ce l-a umplut, a ridicat privirea spre auditoriu şi a pus următoarea întrebare: „Este plin vasul?” Toată lumea a răspuns afirmativ. După câteva secunde a continuat: „Aşa o fi?” După aceea, a luat de sub birou un recipient cu pietriș pe care l-a turnat minuțios peste pietrele din vas amestecând totul, astfel încât pietrișul s-a răspândit printre pietre. Apoi profesorul a adresat o altă întrebare auditorului său: „Este plin vasul?” A primit același răspuns afirmativ. „Bine”, a continuat bătrânul profesor. De astă dată a luat de sub biroul său o găletușă cu nisip pe care a vărsat-o în vas. Nisipul a umplut spațiile libere care mai rămăseseră printre pietriș şi pietre. A întrebat apoi din nou. „Acum este plin vasul?” Un nou răspuns afirmativ, de data aceasta mai timid. „Sunteți absolut siguri de acest lucru?”, a întrebat profesorul. După care a luat un urcior cu apă umplând ochi vasul.

                Ridicând din nou privirea către auditoriul său, profesorul a spus următoarele: „Iată ce am vrut să demonstrez cu acest experiment: dacă nu punem mai întâi pietrele în vas, nu va încăpea niciunul dintre celelalte elemente". S-a făcut liniște în toată sala. Apoi el a continuat: „Imaginați-vă că acest vas reprezintă viața voastră. Din ce pietre este alcătuită viața voastră?” Răspunsurile au fost variate: „Familia”, „Împlinirea propriilor vise”, „Prietenii”, „Iubiții/iubitele”, „Să faci ce-ți place”, „Apărarea unei cauze” etc. „Rețineți, a continuat bătrânul profesor, dacă nu puneți mai întâi pietrele, acordând în schimb prioritate pietrișului şi nisipului, riscați să vă distrugeți viața. De aceea, puneți-vă mereu întrebarea: Care sunt pietrele de temelie din viața mea? După ce ați răspuns la această întrebare, începeți cu ele.” Şi cu un gest al mâinii, bătrânul profesor i-a salutat pe elevi şi a părăsit sala. 

luni, 6 februarie 2017

Conflict şi criză a valorilor


În 1997 am publicat articolul "Criza valorilor" (în revista „Tribuna învăţământului” nr. 365, p.5), articol în care evidenţiam aspecte ale crizei valorilor determinate de transformarea societăţii româneşti, începută în dec. 1989.

Articolul poate fi citit aici .

În opinia mea (care nu se bazează pe o cercetare ştiinţifică), chiar şi actualul conflict, care la prima vedere pare a fi între Guvernul Grindeanu şi protestatarii care vor înlăturarea acestui guvern, are la bază tot o criză a valorilor. Ceea ce deosebeşte şi opune cele două tabere nu sunt diferenţele de niveluri de cultură (există atât analfabeţi, cît şi elite intelectuale în ambele tabere), nu vârstele medii (deşi, într-o măsură, conflictul se manifestă şi ca un conflict între generaţii), ci conflictul valorilor. Simplificând, opinez că în principal este un conflict între valorile conexate cu naţionalismul şi valorile conexate cu globalismul promovat de marele capital mondial.

O tabără s-a constituit, în principal, din cei care au votat pentru PSD şi ALDE în cadrul ultimelor alegeri parlamentare. Aceşti oameni au fost atraşi de programul de guvernare care promovează un naţionalism-moderat, prin măsuri care vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor şi susţinerea capitalului autohton, vitregit, până acum, în comparaţie cu marele capital trans-naţional. Membrii acestei tabere sunt, de regulă, oameni mai în vârstă, care au contribuit prin munca lor la construirea României moderne (1945-1989). Sunt oameni pentru care "patria", "economia naţională (fabrici, uzine etc.)", "identitatea de român", "suveranitatea şi independenţa", "tradiţia", "etosul popular", "stabilitatea şi liniştea" constituie, încă, repere valorice. Prin opţiunile şi comportamentul lor, ei manifestă şi un fel de conservatorism. În această tabără se includ, în afară de activişti ai partidelor respective, pensionari, salariaţi, sindicalişti şi unii întreprinzători autohtoni.

Tabăra cealaltă, a protestatarilor care contestă guvernul Grindeanu, este alcătuită, de regulă, din "oamenii noi", mai tineri, instruiţi şi educaţi prin Şcoala şi mass-media de după 1989, oameni care nu sunt interesaţi de valorile naţionalismului,  valori pe care le consideră "comuniste", "ceauşiste". Ubi bene, ibi patria. Valorile lor fundamentale sunt altele: un job bun, salariu ca în Occident, autoturism, circulaţie liberă etc. Orizontul lor este european şi global. Cultura şi limbajul lor, morala şi comportamentul sunt corcite, cosmopolite. Sunt oameni cu un individualism pragmatic, ei reproşează ţării de baştină că nu le oferă condiţii pentru a munci şi trăi cum ar vrea sufletele lor, problema "Ce oferi tu ţării tale?" pentru ei nu există.  Reflexivitatea şi dimensiunea critică a conştiinţei  nu sunt dezvoltate ("omul unidimensional" despre care scria Marcuse). Ei devorează informaţii, dar nu caută sensuri. În schimb, inventivitatea şi adaptabilitatea sunt însuşiri pregnante, care îi transformă în "roboţi joviali", performanţi în a umfla cu profit conturile patronilor. Această tabără este susţinută de marile firme care au acaparat economia României şi care-şi văd ameninţate interesele prin prevederile programului guvernului Grindeanu. Există informaţii că aceşti protestatari sunt susţinuţi prin reducerea programului zilnic de lucru, prin alimente, articole de îmbrăcăminte şi chiar cazare. Steven Van Groningen, bossul băncii Raiffeisen, a fost văzut printre cei care protestează împotriva guvernului. Caracterul ordonat al protestelor a sute de mii de oameni, comparabil cu al trupelor militare, resping caracterul spontan al protestelor şi permit ipoteza unui centru de comandă, eventual din partea unor instituții ale statului, controlate de marele capital mondial.

Bineînţeles, analiza mea a încercat să surprindă câteva aspecte esenţiale. În realitate, fenomenele sunt mai complexe. De exemplu, în fiecare tabără sunt şi "rătăciţi" sau oameni care participă prin solidaritate de familie, ori de breaslă, nu neapărat prin concepţii clare.

O încercare de concluzionare în termenii raporturilor vechi-nou, regres-progres ar fi abuzivă. Aici vorbim de valori, de oameni. În domeniul tehnic, de exemplu, putem opta cu uşurinţă pentru o maşină mai performantă, trimiţând-o la topit pe cea veche. Când e vorba de oameni, nu avem voie să trecem cu şenilele noului peste valori care constituie piloni ai existenţei lor.

duminică, 29 ianuarie 2017

A trăi viaţa

          A trăi viaţa nu înseamnă, pur şi simplu, a vieţui. Omul nu este doar o vieţuitoare, el nu se confundă cu fiinţa lui biologică, ci îşi trăieşte viaţa numai situându-se în universul valorilor.
          Putem defini omul ca fiind animalul care-şi pune probleme. Mai devreme ori mai târziu, mai rar ori mai des, spontan sau metodic, fiecare fiinţă care merită numele de om se întreabă: "Cum este bine să-mi trăiesc viaţa?"
          Nu ne naştem cu ştiinţa unei bune trăiri a vieţii. Expresii precum "Şcoala vieţii", "Arta de a trăi" sugerează că învăţăm să trăim. "Viaţa este o muncă, un meşteşug pe care trebuie să te osteneşti să-l înveţi", scria Balzac. Învăţăm să trăim prin educaţie, prin asimilarea de valori din societatea în care trăim, învăţăm din propria experienţă, dar şi din experienţa altora. Dar şcoala vieţii nu precede trăirea vieţii, învăţăm să ne trăim vieţile trăind. "Nu e carte să înveţi/Ca viaţa s-aibă preţ/Ci trăieşte, chinuieşte/Şi de toate pătimeşte/Ş-ai s-auzi cum iarba creşte" (Mihai Eminescu, "În zadar în colbul şcolii"). Sau cum spune un proverb persan: "Viaţa-i cel mai bun dascăl".
          S-a spus, în mod justificat, că diferenţa specifică a omului în raport cu animalele este că omul, înainte de a înfăptui ceva, îşi elaborează un scop, un proiect. Pentru om, trăirea propriei lui vieţi este cea mai amplă lucrare. Într-o exprimare metaforică, viaţa trăită conform unui proiect este o corabie condusă de timonier, alternativa fiind corabia în derivă.
          Drumul vieţii nu este un marş triumfal, ci un traseu pândit de capcane şi marcat de erori. Analizele pe care le facem ne impun să ne modificăm proiectul vieţii, ne determină să re-proiectăm. Cu cât bilanţul propriei vieţi este mai întârziat, cu atât mai intensă va fi suferinţa generată de conştientizarea erorilor: "Ucigător de dureroasă este situaţia în care se găseşte omul când, după ce a străbătut ca un zănatec drumul vieţii, îşi dă seama, privind pentru prima dată în urmă, că a săvârşit neghiobii de neşters" (Balzac). Personajul principal din filmul "Magnatul" (interpretat de Dorel Vişan), bolnav de cancer, îşi spune: "Nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc".
          Dincolo de deosebirile dintre modurile în care ne trăim vieţile, există un aspect important comun: nevoia fiecăruia dintre noi de mulţumire sufletească obţinută din conştientizarea sensului (rostului) pe care l-a conferit propriei lui vieţi, prin felul în care a trăit-o. "A trăi în plenitudine, în aşa fel încât să ai conştiinţa că viaţa merită să fie trăită, înseamnă arta de a-ţi păstra echilibrul interior" (Ion Biberi, Arta de a trăi).